Drumul Frantei
Aa
I.
Mă numesc Natalis Delpierre. Sunt născut în 1761, la Grattepanche, un sat din Picardia. Tatăl meu era agricultor și lucra pe moșia marchizului d'Estrelle. Mama îl ajuta pe cât îi sta în putința și tot astfel eu și surorile mele. Tata nu poseda nimic. În afară de faptul că era agricultor, tata mai cânta și la strană în biserică. Avea o voce puternică și se auzea din cimitirul situat în preajma bisericii. Ar fi putut deci să fie preot, sau cum se spune prin partea locului un om muiat în cerneală. Singurul lucru pe care l-am moștenit de la el, e vocea lui.
Tata și mama au muncit din greu. Au murit în același an în '79. Să le fie țărâna ușoară. Din cele două surori ale mele, cea mai mare Firmininia, pe vremea când s-au petrecut cele ce voi istorisi aici, avea patruzeci și cinci de ani, mijlocia, lrma, patruzeci și eu treizeci și unu. Când au murit părinții noștri, Firminia era măritată cu un bărbat din Escarbotin, Benoni Fanthomme, simplu lăcătuș care n-a putut să aibă niciodată atelierul lui propriu, deși era un muncitor foarte priceput. Cât despre copii au avut trei în 8l și peste câțiva ani mai târziu au dobândit și un al patrulea. Sora mea lrma nu se măritase și era fată bătrână. Nu puteam să mă bizui așadar pe ea nici pe sora mea cealaltă ca să-mi fac un rost în lume. Mi l-am croit singur, astfel că la bătrânețe am putut să vin în ajutorul familiei mele.
Tatăl meu a murit cel dintâi și după șase luni mama. Lucrul acesta m-a îndurerat mult. Dar așa e soarta trebuie să pierzi pe cei care îți sunt dragi, după cum trebuie să pierzi pe cei care îți sunt indiferenți. Cu toate astea trebuie să ne silim să știm din acei care sunt iubiți, când ne va veni și nouă rândul să părăsim lumea aceasta.
Moștenirea părintească, după ce au fost achitate toate datoriile, nu s-a ridicat la mai mult de o sută cincizeci de livre, economiile a șaizeci de ani de muncă! Banii aceștia s-au împărțit între mine și surorile mele, ceea ce înseamnă că nu ne-am ales aproape cu nimic.
Mă găseam deci la optsprezece ani cu vreo douăzeci de livre în buzunar Dar eram vânjos și obișnuit cu muncile grele. Și apoi aveam o voce frumoasă. Totuși nu știam nici să scriu, nici să citesc. N-am învățat decât mai târziu după cum veți vedea. Și când te apuci să înveți carte târziu întâmpini multe greutăți. Felul de a-ți exprima ideile se resimte veșnic, ceea ce se va constata și în povestirea de față.
Ce eram să mă fac? Să continui meseria tatălui meu? Să muncesc din răsputeri pentru alții ca la urmă sa nu mă aleg cu nimici Tristă, perspectivă care nu era făcută ca să mă ispitească. O împrejurare mi-a hotărât însă deodată soarta.
Un văr al marchizului d'Estrelle, contele de Linois, sosi într-o bună zi la Grattepanche. Contele acesta era căpitan în regimentul la Fere și obținuse un concediu de două luni pe care venise să-l petreacă la vărul lui. Se organizară imediat vânători de vulpi și porci mistreți, în afară de serbările la care participară multe femei frumoase, fără să mai pun la socoteală nevasta marchizului care aproape că le întrecea pe toate.
În împrejurarea asta nu țineam seama însă decât de căpitanul de Linois. Era un ofițer cu apucături distinse și foarte binevoitor. Numai văzându-l, îmi venise gustul să mă fac militar. Nu era oare cea mai nimerită carieră atunci când trebuie să trăiești de pe urma brațelor și mai ales când ești și robust? De altfel când nu-ți lipsește curajul și ai și puțin noroc, nu se poate să nu izbutești în cariera armelor înainte de '89, multă lume și-a închipuit că nu simplu soldat, fiu de târgoveț, sau de țăran, nu putea nicâcând să devină ofițer. E o greșeală. Mai întii dacă ești hotărât și ai și purtări bune, poți să ajungi foarte ușor subofițer. Pe urmă, după ce ai stat în gradul acesta zece ani în timp de pace sau cinci în timp de război, poți să fii înaintat lesne sublocotenent și în sfârșit, căpitan… De aici încolo nu mai poți înainta însă… La urma urmei, gradul de căpitan nu e deloc de disprețuit.
Contele de Linois observase adesea în timpul vânătorii că eram un om vânjos și foarte sprinten. Firește că nu eram înzestrat cu o prevedere și o Inteligență neobișnuită, totuși, nu eram de disprețuit.
— Îmi pari un tânăr bine înzestrat, îmi zise într-o zi contele de Linois.
— Și voinic?
— Da, domnule conte.
— Cred.
— Foarte bine. 1
Asta a fost tot ce am vorbit cu el în ziua aceea. Cu toate astea, am mai vorbit cu el după cum se va vedea mai târziu.
Pe vremea aceea exista în armată un obicei foarte ciudat. Se știe cum se recrutau soldații. În fiecare ant câțiva militari veneau să cerceteze ținutul. Îți dădeau să bei mai mult ca de obicei.
Semnai o hârtie când știai să scrii și în cazul că nu știai carte, făceai o cruce ceea ce echivala cu o iscălitură, primeai o sută de livre care erau băute mai înainte chiar de a le fi încasat, îți strângeai lucrurile și erai primit în armată.
Or, felul acesta de a proceda, nu mi-ar fi convenit niciodată, dacă aveam poftă să mă fac militar, nu voiam să mă vând. Îmi place să cred că voi fi înțeles de toți aceia care posedă simțul demnității și respectul față de persoana lor.
Ei bine, în timpurile acelea, când un ofițer; obținea un concediu, trebuia, conform regulamentului, să aducă la întoarcere, unul sau doi recruți. La rândul lor, subofițerii aveau și ei aceeași îndatorire. Prețul angajamentului varia atunci între douăzeci și douăzeci și cinci livre.
Știam toate acestea și îmi făurisem un plan. De aceea, de îndată ce contele de Linois își terminase concediul, mi-am făcut curaj și m-am prezentat lui, rugându-l să mă ia ca recrut.
— Tu? Întrebă el.
— Eu, domnule conte.
— Câți ani ai?
— Optsprezece ani.
