Indiile Negre.Goana dupa Meteor

INDIILE NEGRE.

DOUĂ SCRISORI CONTRADICTORII DOMNULUI J. R. STARR, INGINER.

Canongate.

Edinburgh.

În cazul când domnul James Starr este de acord să vină mâine la exploatarea de huilă de la Aberfoyle, mina Dochart, puțul Yarow, i se va face o comunicare de natură să-l intereseze.

Domnul Starr va fi așteptat toată ziua la gara din Callander de către Harry Ford, fiul fostului maistru Ford. Domnul Starr este rugat să țină secretă această invitație.

James Starr primise scrisoarea cu prima distribuire a poștei, la data de 3 decembrie l8… Scrisoarea purta ștampila poștei din Aberfoyle, comitatul Stirling, Scoția.

Inginerul deveni foarte curios. Nici nu-i trecu prin minte că scrisoarea putea fi o farsă. Îl cunoștea de mult pe Simon Ford, unul din foștii maiștri din minele de la Aberfoyle, unde fusese el timp de douăzeci de ani director – ceea ce în minele de huilă din Anglia se numește viewer, adică supraveghetor.

James Starr era un bărbat robust, în vârstă de cincizeci și cinci de ani, dar arăta ca de patruzeci. Era unul dintre cei mai distinși membri ai unei vechi familii din Edinburgh. Lucrările sale făceau cinste onorabilei corporații de ingineri, care epuizau, încet, încet subsolul carbonifer al Regatului Unit, la Cardiff, la Newcastle, ca și în comitatele din sudul Scoției. Dar numele lui James Starr cucerise stima generală, mai ales în adâncimile acelor misterioase exploatări de huilă de la Aberfoyle, învecinate cu minele de la Alloa, care ocupau o parte a comitatului Stirling. Acolo și-a desfășurat aproape întreaga sa existență de inginer. În afară de aceasta, James Starr era și președintele Societății anticarilor scoțieni, membru al celei mai importante societăți științifice, Royal Institution, iar «Revista din Edinburgh» publica adesea articole remarcabile semnate de el.

După cum se vede, James Starr era unul din acei savanți cu spirit practic, cărora li se datorează prosperitatea Angliei. El se bucura de o mare considerație în vechea capitală a Scoției, căreia pe drept i se spunea «Atena Nordului».

Este cunoscut că englezii au dat ansamblului vastelor mine de huilă un nume foarte semnificativ. Ei le spuneau, în mod justificat, «Indiile negre», deoarece aceste mine au contribuit, se pare mai mult decât Indiile Orientale, la sporirea surprinzătoarelor bogății ale Regatului Unit. Acolo, în subteran, un întreg popor de mineri muncea zi și noapte pentru a extrage din subsolul britanic cărbunele, acest prețios combustibil, element indispensabil vieții industriale.

În epoca respectivă, durata de exploatare a minelor, calculată de specialiști, era foarte îndelungată și nu se temeau de epuizarea lor într-un viitor apropiat. După părerea lor, zăcămintele carbonifere ale celor două lumi puteau fi exploatate în mod intens încă mult timp. Fabricile adaptate la diverse produse industriale, locomotivele, locomobilele, vapoarele, uzinele de gaz nu duceau încă lipsă de combustibil mineral.

În ultimii ani, însă, odată cu dezvoltarea industriei, consumul de cărbune crescuse atât de mult încât unele zăcăminte de huilă fuseseră epuizate până la straturile cele mai sărace. Părăsite acum, aceste foste mine găureau și brăzdau în mod inutil solul, cu puțurile lor nefolosite și galeriile pustii. Aceasta era situația minelor de la Aberfoyle. În urmă cu zece ani, ultimul vagonet transportase ultima tonă de huilă a acestui zăcământ.

Utilajele din subteran, mașinile destinate tracțiunii mecanice pe șinele din galerii, vagonetele formând trenuri, locomotivele de mină, coliviile ce deserveau puțurile de extracție, conductele de aer comprimat pentru acționarea perforatoarelor, într-un cuvânt tot ce constituia utilaj pentru exploatare fusese scos din galerii și părăsit la suprafața solului. Minele secătuite erau asemenea cadavrului unui mastodont de proporții fantastice, căruia i s-ar fi amputat organele vitale și i s-ar fi lăsat doar scheletul.