Insula misterioasa

PARTEA I – NAUFRAGIAȚII VĂZDUHULUI.

CAPITOLUL I.

Uraganul din 1865. Strigăte în văzduh. Un balon luat de o trombă. învelitoarea sfâșiată Cât cuprinzi cu ochii, numai mare. Cinci călători. Ce se petrece în nacela balonului. Un țărm în zare. Deznodământul dramei.

Urcăm?

Nu! Dimpotrivă! Coborâm.

Mai rău, domnule Cyrus, ne prăvălim!

Pentru dumnezeu I Atunci ce așteptați? Aruncați din lest1!

Uite. Am golit și ultimul sac!

Balonul se ridică?

Nu!

Parcă aud un clipocit de valuri!

Suntem deasupra mării!

Nu pot fi nici cinci sute de picioare2 până la ca!

Atunci o voce puternică sfâșie văzduhul și răsunară cuvintele:

Aruncați toate greutățile!… Tot! Și fie ce-o fi! Aceste cuvinte răsunară în văzduh deasupra uriașei întinderi de apă a Pacificului în ziua de 23 martie 1865, către ora patru după-amiază.

Fără îndoială că nimeni n-a uitat îngrozitoarea vijelie dezlănțuită la mijlocul echinoxului din acel an, dinspre nord-est, și în timpul căreia barometrul a scăzut până la șapte sute zece milimetri. Uraganul a bântuit fără întrerupere de la 18 până la 26 martie. A pricinuit pagube deosebit de mari în America, Europa și Asia, pe o zonă de o mie opt sute de mile, ce străbătea oblic ecuatorul, întinzându-se de la a treizecișicincea paralelă nordică până la a patruzecea paralelă sudică. Orașe dărâmate, păduri dezrădăcinate, țărmuri pustiite de munți de apă, care se năpusteau ca puhoaiele în timpul fluxului, sute de vapoare aruncate la mal – așa cum anunța agenția Veritas – regiuni întregi devastate de trombele care sfărâmau totul în calea lor, mii de oameni uciși pe uscat sau înghițiți de mare; acestea au fost semnele lăsate de îngrozitorul uragan. A depășit cu mult ravagiile uraganelor care au pustiit atât de îngrozitor Havana și Guadelupa, unul la 25 octombrie 1810, celălalt la 26 iulie 1825.

Ori, chiar în clipa în care atâtea catastrofe se produceau pe uscat și pe mări, o dramă, nu mai puțin impresionantă, se desfășura în văzduhul răscolit.

Într-adevăr, un balon, purtat ca o minge în vârful unei trombe, străbătea spațiul cu o viteză de nouăzeci de mile pe oră3, prins în vârtejul coloanei de aer. El se îmvârtea de parcă ar fi fost prins de un adevărat vârtej aerian.

Dedesubtul extremității de jos a balonului se legăna o nacelă. În ea se găseau cinci călători, care abia se deslușeau în mijlocul aburilor groși, amestecați cu apă pulverizată, ce se târau la suprafața oceanului.

De unde venea acest aerostat care părea o adevărată jucărie căzută pradă groaznicei furtuni? Din ce parte a lumii pornise el? Firește că nu se înălțase În toiul uraganului care bântuia de cinci zile și ale cărui semne prevestitoare se văzuseră în ziua de optsprezece. Dacă socoteai că balonul nu putuse străbate mai puțin de două mii de mile în timp de douăzeci și patru de ore, s-ar fi putut crede că el venea de foarte departe.

Oricum, călătorii nu puteau să măsoare în nici un fel drumul străbătut, lipsindu-le orice punct de orientare. Și ciudat lucru, deși târâți în mijlocul furtunii, nu-i simțeau totuși violența. înaintau în spațiu descriind o mișcare de rotație, fără ca vreunul din călători să simtă măcar că se învârtesc în aer, sau că se deplasează în direcția orizontală, deoarece le era cu neputință să străbată cu privirea pâcla groasă care se aduna sub nacelă. De jur împrejur, numai ceață. Și atât de deși erau norii, încât nu era nimeni în stare să-și dea seama dacă e zi sau noapte. Câtă vreme balonul plutise la mare înălțime, nici o rază de lumină, nici un zgomot din ținuturile locuite de oameni, nici chiar mugetul oceanului nu putuse desigur să străbată până la ei prin această imensitate întunecată. Numai coborârea bruscă le dezvăluise primejdia care-i amenința, plutind deasupra valurilor.

Totuși, ușurat de obiectele grele – muniții, arme, provizii – balonul se înălțase din nou spre păturile superioare ale atmosferei, atingând o înălțime de patru mii cinci sute de picioare. Dându-și seama că plutesc deasupra valurilor mării și socotind că era mai puțin periculos să. înfrunte primejdia înălțimilor decât să navigheze în apropierea mării, călătorii aruncaseră peste bord, fără cea mai mică șovăire, chiar obiectele cele mai necesare și căutau să nu mai piardă nimic din gazul fluid, acest suflet al aparatului, care-i menținea deasupra abisului.

Călătorii petrecură noaptea în prada unei îngrijorări care cu siguranță că ar fi doborât pe alți oameni cu firi mai puțin rezistente. Apoi se făcu iar ziuă și o dată cu venirea ei se observă o tendință de slăbire a uraganului. încă din primele ceasuri ale zilei de 24 martie, s-au ivit unele semne ce prevesteau că vremea se va mai liniști. O dată cu zorile, norii au prins să capete forme mai deslușite, începând să se ridice în înaltul cerului. În câteva ore, tromba se lărgi și se rupse. Vântul trecu de la uragan la vijelie, adică iuțeala cu care se mișcau păturile atmosferice scăzu la jumătate. Era încă ceea ce marinarii numesc „un vânt de trei pânze”, totuși, ameliorarea tulburărilor intervenite în elementele naturii era foarte mare.

Către orele unsprezece, păturile inferioare ale atmosferei se limpeziseră simțitor. Atmosfera căpătase acea claritate umedă, care se vede și chiar se simte după trecerea marilor meteori. Uraganul nu părea să se fi îndepărtat spre vest. Mai curând părea să se fi destrămat pe loc. Poate că, după ce s-a frânt tromba, el își găsise descărcare în valuri de electricitate, așa cum se întâmplă câteodată cu taifunurile din Oceanul Indian.

Dar cam pe la aceeași oră, s-ar fi putut constata din nou că balonul cobora încet, afundându-se neîntrerupt în păturile inferioare ale atmosferei. Părea chiar că se dezumflă cu încetul, iar învelitoarea lui parcă se lungea întinzându-se, forma lui sferică schimbându-se într-o formă ovoidală.