Invazia mării
Aa
Capitolul 1
OAZA GABČS
— Ce știi?
— Ce-am auzit în port…
— Se vorbea despre nava care umblă după… Care o să-l ducă pe Hadjar?
— Da… În Tunis, unde va fi judecat.
— Și condamnat?
— Condamnat.
— Allah n-o să îngăduie una ca asta, Sohar!… Nu, n-o să îngăduie…!
— Tăcere! Zise deodată Sohar, ciulindu-și urechile ca și cum ar fi auzit un zgomot de pași pe nisip.
Fără să se ridice, se târî spre intrarea micii moschei părăsite unde avea loc această discuție. Mai era încă ziuă, însă soarele urma să dispară curând după dunele ce mărginesc în această parte litoralul Sirtei Mici. La începutul lui martie, amurgul nu ține mult la paralela treizeci și patru de grade din emisfera nordică. Astrul strălucitor nu se apropie aici de orizont printr-o coborâre oblică; pare să cadă vertical, precum un corp supus legilor gravitației.
Sohar se opri, apoi făcu câțiva pași dincolo de pragul calcinat de fierbințeala razelor solare. Privirea sa parcurse într-o clipă șesul dimprejur.
Spre nord, coroanele înverzite ale unei oaze, conturându-se la un kilometru și jumătate distanță. La sud, nesfârșitele întinderi de plajă gălbuie, tivite cu spumă de mareea în creștere. La vest, o îngrămădire de dune, profilată pe cer. La est, o bună porțiune din acea mare care formează golful Gabčs ți scaldă țărmul tunisian, curbându-se înspre ținuturile Tripolitaniei.
Briza ușoară a vestului, după ce împrospătase aerul zilei, căzuse odată cu lăsarea serii. Nici un zgomot nu ajunse la urechea lui Sohar. I se păruse că aude pe cineva umblând în jurul acelui cub de zidărie veche și albă, străjuit de un palmier bătrân, dar recunoscu că se înșelase. Nimeni, nici dinspre dune, nici dinspre plajă. Înconjură micul monument. Pustiu, și nici o urmă de pași pe nisip în afara celor lăsate de el și de mama lui în fața intrării în moschee.
Trecu abia un minut de la ieșirea lui Sohar și Djemma apăru în prag, neliniștită că nu-și vedea fiul întorcându-se. Acesta, care tocmai se ivea de după colțul clădirii, o liniști printr-un gest.
Djemma era o africană de neam tuareg, trecută de șaizeci de ani, înaltă, puternică, dreaptă în talie, plină de energie. Ochii albaștri, ca ai tuturor femeilor din rasa ei, aveau o privire în care ardoarea se întâlnea la fel de intens cu mândria. Albă la piele, ea părea galbenă din cauza ocrului ce-i acoperea fruntea și obrajii. Era îmbrăcată într-o țesătură de culoare închisă, un burnuz1 larg din lâna furnizată cu atâta abundență de turmele din Hammâma, care trăiesc pe lângă mlaștinile uscate sau șoturile2 Tunisiei inferioare. O glugă îi acoperea capul cu păr bogat, abia încărunțit.
Djemma rămase în locul acela, nemișcată, până ce fiul ei ajunse lângă ea. El nu descoperise nimic suspect în împrejurimi, iar liniștea nu era tulburată decât de cântecul tânguitor al păsării bu-habibi, vrabia din Djerid; mai multe perechi zburau în direcția dunelor.
Djemma și Sohar se întoarseră în moschee, așteptând ca noaptea să le îngăduie să ajungă la Gabčs fără a fi văzuți.
Conversația continuă astfel:
— Nava a ieșit din Goulette?
— Da, mamă, iar azi-dimineață trecea de capul Bon… Crucișătorul Chanzy…
— O să ajungă în noaptea asta?
— În noaptea asta… Numai dacă nu face escală la Sfax… Dar e mai mult ca sigur că va ancora nu departe de Gabčs, unde fiul tău și fratele meu îi va fi predat…
— Hadjar!… Hadjar!… Murmură bătrâna mamă. Și, tremurând toată de mânie și de durere, strigă:
— Fiul meu… Fiul meu! Ghiaurii au să-l ucidă, nu-l voi mai vedea… Iar el, el n-o să-i mai poată îndemna pe tuaregi la războiul sfânt!… Nu… Nu! Allah n-o să îngăduie asta.
Apoi, ca și cum criza i-ar fi sleit puterile, Djemma căzu în genunchi într-un ungher al strâmtei încăperi și rămase tăcută.
Sohar se postă din nou în prag, rezemat cu coatele de cadrul ușii, țeapăn de parcă ar fi fost de piatră, ca una dintre statuile ce împodobesc uneori intrarea în moschei. Nici un zgomot neliniștitor nu-l smulse din imobilitate. Umbrele dunelor se alungeau încet-încet spre est, pe măsură ce soarele cobora la orizont în partea opusă. La răsărit de Sirta Mică apăreau primele constelații. Felia subțire a discului lunar aflat la începutul primului său pătrar aluneca dincolo de cețurile îndepărtate ale apusului. Se pregătea o noapte calmă și întunecoasă; stelele erau gata să se ascundă sub o perdea de aburi ușori.
Puțin după ora șapte, Sohar reveni lângă mama lui și îi spuse:
— E timpul…
— Așa-i, răspunse Djemma, și mai e timpul ca Hadjar să fie scos din mâinile acelor ghiauri… Trebuie să ajungă afară din închisoarea din Gabčs înainte de răsăritul soarelui… Mâine va fi prea târziu.
— Totul e pregătit, mamă, zise Sohar. Prietenii ne așteaptă. Cei din Gabčs au aranjat evadarea. Cei din Djerid îl vor însoți pe Hadjar și n-o să se lumineze bine de ziuă când ei au să fie deja departe în deșert.
— Iar eu împreună cu ei, declară Djemma, căci n-o să-mi părăsesc fiul…
— Iar eu împreună cu voi, adăugă Sohar. N-o să-mi părăsesc nici fratele, nici mama!
Djemma îl trase spre ea și-l strânse în brațe. Apoi, aranjându-și gluga burnuzului, trecu pragul.
Pe când se îndreptau spre Gabčs, Sohar mergea cu câțiva pași înaintea ei. În loc să urmeze liziera țărmului, de-a lungul dârei de ierburi marine lăsate de ultima maree pe nisip, se țineau pe lângă dune, sperând că vor fi astfel mai greu descoperiți pe traseul acela de un kilometru și jumătate. Acolo unde era oaza, arborii, aproape contopiți în întunericul din ce în ce mai gros, se zăreau destul de confuz. Nici o lumină nu străpungea bezna. În casele arabe, lipsite de ferestre, ziua pătrunde numai prin curțile interioare, iar odată cu lăsarea nopții nici o sclipire nu răzbate afară.
Totuși, un punct luminos nu întârzie să apară deasupra vag bănuitelor contururi ale orașului. Destul de intensă dealtfel, raza trebuie să fi venit din partea mai înaltă a localității Gabés, poate de la minaretul vreunei moschei, poate de la castelul care o domina.
