Mathias Sandorf

PARTEA ÎNTÂI.

I. PORUMBELUL CĂLĂTOR.

Triestul, capitala Iliriei, este format din două orașe care nu seamănă de loc între ele: un oraș nou și bogat, Theresienstadt, foarte ordonat, construit pe țărmul acelui mic golf cucerit de mâna omenească; celălalt, un oraș vechi și sărăcăcios, construit alan-dala, înghesuit între Corso, care îl desparte de orașul cel nou, și pantele dealului Karst, al cărui vârf este încoronat de o cetățuie cu un aspect pitoresc.

Portul Triest este apărat de digul din San Cario, Lângă care ancorează mai ales vase de comerț. Aici se formează de obicei, și uneori într-un număr îngrijorător, grupuri de pierde-vară, oameni fără căpătâi, ale căror haine – pantalonii, vestoanele sau jiletcile – ar fi putut foarte bine să nu aibă buzunare, căci proprietarii lor n-au avut și, pe cât se pare, nu vor avea niciodată nimic de pus în ele. Totuși, în acea zi de 18 mai 1867, printre acești vântură-lume ați fi putut remarca doi inși ceva mai bine îm-brăcați. Nu prea arătau că vor ajunge vreodată să aibă mulți florini sau creițari, afară numai dacă n-ar fi dat norocul peste ei. Și adevărul era că oamenii aceștia ar fi fost în stare să facă orice, pentru a sili norocul să-și schimbe pasul.

Unul se numea Sarcany, și spunea că e tripolitan. Celălalt, de fel din Sicilia, se numea Ziroue. Se opri-seră amândoi la capătul digului, după ce îl cutreieraseră de vreo zece ori. Stăteau și priveau orizontul mării, înspre vest de golful Triest, ca și cum ar fi așteptat să apară o navă care să le aducă norocul!

— Cât e ceasul? întrebă Zirone, în acea limbă italiană pe care tovarășul său o vorbea tot atât de bine ca și pe celelalte graiuri din jurul Mediteranei.

Sarcany nu răspunse.

— Ah, ce prost mai sunt! făcu sicilianul. Nu e oare ceasul când ți se face foame, dacă ai uitat să pui ceva în gură de dimineață?

În această parte a imperiului austro-ungar este o amestecătură atât de pestriță de austrieci, italieni, slavi, încât acești doi inși, deși se vedea că sunt străini de oraș, nu atrăgeau atenția nimănui. Pe deasupra, nimeni n-ar fi putut ghici că n-aveau nici o lețcaie în buzunare, într-atâta se plimbau de țanțoși în mantalele lor de culoare închisă, care le ajungeau până la glezne.

Sarcany, cel mai tânăr dintre ei, de statură mijlocie, dar bine legat, cu ținută și maniere elegante, avea douăzeci și cinci de ani. Îl chema Sarcany, atâta tot. Nume de botez n-are. Și, de fapt, nici nu fusese botezat, căci părea a fi de origine africană, din Tripolitania sau din Tunisia; dar, cu toate că avea fața arămie, trăsăturile sale regulate îl apropiau mai mult de tipul alb decât de cel negru.

Dacă e adevărat că uneori fizionomia te poate înșela, apoi acesta era desigur și cazul lui Sarcany. Ar fi trebuit să fii un foarte bun observator ca, în figura aceasta cu trăsături atât de regulate, cu ochi negri și frumoși, cu nasul fin, cu gura umbrită de o mustață subțire, să deslușești viclenia pe care o ascundea acest tânăr. Și nimeni n-ar fi putut descoperi pe fața lui, aproape nepăsătoare, urmele acelea de dispreț, de dezgust, pe care le întipărește pe figura unui om o necontenită stare de revoltă împotriva societății. Dacă fizionomiștii pretind – și în cele mai multe cazuri au dreptate – că orice prefăcut până în cele din urmă se dă de gol, oricât de iscusit ar fi, desigur că Sarcany ar fi dezmințit categoric această afirmație.: Nimeni n-ar fi putut ghici, văzându-l, nici cine era, nici ce fusese înainte. Nu îți provoca acea aversiune puternică pe care o simți față de excroci și de pungași. Dar asta nu însemna decât că era cu atât mai periculos.

Cum a fost oare copilăria lui Sarcany? Nimeni nu știa. Desigur, ca a unui copil părăsit. Cum a cescut și cine l-a crescut? Prin ce colț al Tripolitaniei se va fi pripășit el în timpul primilor săi ani. Cine l-a îngrijit, de a putut scăpa de pericolele climei aceleia primejdioase? Nimeni n-ar fi fost în stare să spună – poate nici chiar el, care se născuse la voia întâmplării, crescuse la voia întâmplării și fusese sortit să trăiască așa, la voia întâmplăriitotuși, în timpul adolescenței sale nu fusese lipsit de o oarecare educație practică, datorită probabil faptului că își petrecuse viața cutreierând lumea, cunoscând tot felul de oameni, bătându-și capul să găsească tot felul de mijloace, ca să iasă din vreo încurcătură sau măcar ca să-și asigure traiul de azi pe tnâine. în felul acesta, și datorită unor împrejurări destul de ciudate, ajunsese el să aibă legături, de vreo câțiva ani încoace, cu una din cele mai bogate case din Triest, casa bancherului Silas Toronthal, al cărui nume îl vom întâlni des în cursul acestei povestiri.

cât despre tovarășul lui Sarcany, italianul Zirone, nu era altceva decât unul din oamenii aceia fără nici un Dumnezeu, un vântură-lume fără nici un scrupul, gata să se pună în slujba primului venit care îl va plăti bine, pe care apoi să-l părăsească de îndată ce s-ar găsi un altul care să-l plătească mai bine – un om în stare să facă orice. Sicilian de baștină, în vârstă de vreo treizeci de ani, Zirone era gata oricând să dea sau să primească sfaturi rele, și mai ales să le pună în aplicare. Unde se născuse? Poate că ar fi spus-o, dacă ar fi știut. în orice caz nu spunea bucuros unde locuia – dacă într-adevăr avea o locuință. în Sicilia, viața sa de om fără căpătâi îl pusese în legătură cu Sarcany. Și cei doi vagabondau astfel prin lume, încercând per fas et nefas 1 să-și găsească norocul. Totuși lui Zirone, acestui vlăjgan bărbos, foarte oacheș la față, cu părul negru ca tăciunele, i-ar fi fost cam greu să-și ascundă firea sa de pungaș, pe care i-o dădeau de gol ochii săi pe jumătate închiși și legănarea continuă a capului. Dar el căuta să-și ascundă această viclenie pălăvrăgind tot timpul. De altminteri, era mai degrabă vesel decât trist, cu o fire pe atât de des-chisă, pe cât era de închisă firea tânărului său prieten.

Dar în ziua aceea, Zirone era destul de zgârcit la vorbă. Se vedea cât de colo că era îngrijorat din cauza cinei. în ajun, o ultimă partidă de joc într-o speluncă ordinară îl lăsase lefter pe Sarcany. Așa că nu mai știau cum s-o scoată la capăt. Nu se mai puteau bizui decât pe un noroc orb; și cum acest har dumnezeiesc al pungașilor nu se prea grăbea să le iasă în cale, aici, pe digul din San Carlo, se hotărâră să îi iasă ei înainte, pornind-o pe străzile orașului nou.