Minunatul Orinoco

PARTEA ÎNTÂI.

I DOMNUL MIGUEL ȘI CEI DOI COLEGI AI SĂI

— Se pare că, într-adevăr, nu-i nădejde ca discuția aceasta să ia sfârșit… zise domnul Miguel, încercând să-i tempereze pe cei doi adversari înfocați.

— Ei bine… nici nu va lua sfârșit… răspunse domnul Felipe. Cel puțin eu nu voi ceda în fața opiniei domnului Varinas.

— Nici eu nu voi renunța la părerea mea acceptând-o pe a domnului Felipe! ripostă domnul Varinas.

De mai bine de trei ore cei doi savanți perseverenți discutau, fără să-și facă vreo concesie, problema fluviului Orinoco. Fluviul acesta celebru din America de Sud, artera principală a Venezuelei, curgea, în partea lui superioară, de la est spre vest, așa cum stabileau hărțile recente, sau își avea obârșia în sud-vest? În acest caz, Guaviare și Atabapo nu erau considerați pe nedrept afluenți?

— Atabapo e Orinoco! afirma cu tărie domnul Felipe.

— Ba Guaviare! afirma nu mai puțin energic domnul Varinas.

Domnul Miguel, în ceea ce-l privea, își însușise opinia geografilor moderni. După ei, izvoarele fluviului Orinoco se aflau în partea Venezuelei care se învecina cu Brazilia și Guyana engleză1, așa că tot cursul lui trecea prin Venezuela. Dar domnul Miguel se străduia în zadar să-i convingă pe cei doi prieteni ai săi care, dealtfel, se contraziceau și în alte privințe, cu nimic mai puțin importante.

— Nu, repeta unul. Orinoco izvorăște din Anzii columbieni, iar Guaviare, despre care dumneata pretinzi că ar fi un afluent, este pur și simplu Orinoco, având cursul superior în Columbia și pe cel inferior în Venezuela.

— Eroare! protesta celălalt, Atabapo e Orinoco, nu Guaviare.

— Ei, prieteni, interveni domnul Miguel, prefer să cred că unul dintre cele mai frumoase fluvii ale Americii nu trece prin nici o altă țară decât prin a noastră!

— Nu e vorba aici de amor propriu, replică domnul Varinas, ci de un adevăr geografic. Guaviare…

— Nu… Atabapo! exclamă domnul Felipe.

Și cei doi adversari, care se ridicaseră furtunos în picioare, se priviră drept în albul ochilor.

— Domnilor… domnilor! repetă domnul Miguel, un om minunat, foarte conciliant de felul său.

Pe un perete al sălii tulburate de exploziile discuției de mai sus era atârnată o hartă. Pe harta aceea, la scară mare, se întindea aria de nouă sute șaptezeci și două de mii kilometri a întinderii statului Venezuela. Cât de mult îl transformaseră evenimentele politice care s-au succedat din anul (l499) când Hojeda, tovarășul florentinului Amerigo Vespucci, debarcând pe coasta golfului Maracaibo, descoperise un târgușor ridicat pe piloni în mijlocul lagunelor și îi dăduse numele de Venezuela, adică „Mica Veneție”. După războiul de independență, al cărui erou a fost Simon Bolivar, după fondarea căpităniei generale Caracas, după scindarea, din l839, în Columbia și Venezuela – scindare în urma căreia Venezuela a devenit o republică independentă – harta o înfățișa așa cum stabilise statutul fundamental. Linii colorate separau departamentul Orinoco în trei provincii: Varinas, Guyana, Apure. Relieful sistemului său orografic, ramificațiile sistemului său hidrologic erau limpede scoase în evidență prin nenumărate hașuri străbătute de rețeaua fluviilor și râurilor. Se vedea întinzându-se pe Marea Antilelor frontiera sa maritimă de la provincia Maracaibo, cu capitala purtând aceeași denumire, până la gurile fluviului Orinoco, care o separau de Guyana engleză.

Domnul Miguel se uita la această hartă care, fără nici un dubiu, îi dădea dreptate față de colegii săi Felipe și Varinas. Mai precis, pe întinderea Venezuelei, un fluviu mare, desenat minuțios, descria un elegant semicerc și purta pe tot parcursul numele magnific de Orinoco, atât la prima lui curbură unde își vărsa apele în el un afluent, Apure, cât și la a doua, unde Guaviare și Atabapo i le aduceau pe cele din Cordiliera andină.

De ce, așadar, domnii Varinas și Felipe se încăpățânau să caute izvoarele acestei ape în munții Columbiei și nu în masivul Sierra Parima din vecinătatea muntelui Roraima, o gigantică bornă kilometrică, înaltă de două mii trei sute de metri, pe care se reazimă unghiurile celor trei state sud-americane. Venezuela, Brazilia și Guyana engleză?

Pentru a fi drepți, trebuie să menționăm că acești doi geografi nu erau singurii care îmbrățișau această opinie. În ciuda mărturiei exploratorilor cutezători care au urcat de-a lungul fluviului Orinoco până aproape de izvoarele sale, Diaz de la Fuente, în l760, Bobadilla, în l764, Robert Schomburgk, în l840, în ciuda cercetărilor făcute de francezul Chaffanjon, călătorul îndrăzneț care a desfășurat pavilionul Franței pe coastele masivului Sierra Parima pe care se prelingeau primele picături de apă ale lui Orinoco – da, în ciuda atâtor constatări care păreau decisive, problema nu era încă elucidată pentru unele spirite tenace, adepte ale sfântului Toma, la fel de exigente în materie de dovezi ca și acest patron al neîncrederii.

Totuși, a pretinde că problema aceasta pasiona populația în epoca respectivă, în anul l893, ar fi o exagerare. Dacă am spune că, înainte cu doi ani, a arătat interes pentru delimitarea frontierelor, când Spania, însărcinată cu arbitrajul, a fixat limitele definitive între Columbia și Venezuela, poate nu am greși de asemenea, dacă ar fi fost vorba de o explorare având ca scop determinarea frontierei de-a lungul Braziliei. Dar, din două milioane două sute cincizeci de locuitori, dintre care trei sute douăzeci și cinci de mii de indieni „domesticiți” sau independenți în mijlocul pădurilor și savanelor lor, cincizeci de mii de negri, apoi metiși, cu sânge amestecat, albi, străini sau farangos englezi, italieni, olandezi, francezi, germani, este neîndoielnic că doar o infimă minoritate putea să pună patimă în această problemă de hidrografie. În orice caz, se găseau cel puțin doi venezueleni, mai sus-pomenitul Varinas, care revendica dreptul Guaviarei de a se numi Orinoco, și mai sus-pomenitul Felipe, care susținea dreptul acesta pentru Atabapo, fără să mai punem la socoteală câțiva adepți care, eventual, le săreau în ajutor.

Totuși să nu credeți că domnul Miguel și cei doi prieteni ai săi ar fi fost niște savanți din aceia bătrâni, cu idei științifice învechite, cu chelie și barbă albă. Nu! Savanți, însă, erau, și se bucurau toți trei de o binemeritată considerație care depășea granițele țării lor. Cel mai în vârstă, domnul Miguel, avea patruzeci și cinci de ani, iar ceilalți doi erau cu câțiva ani mai tineri.