Prichindel

PARTEA ÎNTÂI PRIMII PAȘI.

Capitolul I ÎNTR-UN COLȚ ÎNDEPĂRTAT AL PROVINCIEI CONNAUGHT.

Irlanda, a cărei suprafață este de douăzeci de milioane de acri, adică de vreo zece milioane de hectare, este guvernată de un vicerege sau lord-locotenent1, asistat de un Consiliu privat, pe baza unei împuterniciri a suveranului Marii Britanii. Ea este împărțită în patru provincii: Leinster la răsărit, Munster la miazăzi, Connaught la apus și Ulster la miazănoapte.

Regatul-Unit al Marii Britanii și Irlandei alcătuia odinioară doar o singură insulă, ne spun istoricii. Acum există două și sunt mai degrabă despărțite prin neînțelegeri de ordin moral, decât prin obstacole naturale. Irlandezii, prieteni ai francezilor, au rămas dușmanii englezilor la fel ca la început.

Este o țară frumoasă pentru turiști această Irlandă, însă este o patrie tristă pentru locuitorii săi. Ei n-o pot face mai rodnică, dânsa nu-i poate hrăni – mai cu seamă în partea sa de nord. Și, cu toate acestea, nu este un ținut sterp, de vreme ce copiii ei se numără cu milioanele și, dacă mama nu mai are lapte pentru puii săi, în schimb dânșii o iubesc cu toții pătimaș. Așa se face că au dăruit-o din belșug cu cele mai dulci nume, cele mai sweet2, cuvânt care revine adesea pe buzele lor. Irlanda este „Verdele Erin” și ea este într-adevăr înverzită. Este „Frumoasa de smarald, dar un smarald montat în granit și nu în aur. Este „Insula pădurilor”, însă, și mai mult încă, insula stâncilor. Este „Ținutul cântecelor”, dar cântecele nu ies la iveală decât din guri bolnăvicioase. Este „Cea dintâi Floare a mărilor”, însă aceste flori se veștejesc repede sub răsuflarea rafalelor de vânt. Sărmana Irlandă! Numele său ar fi mai curând „Insula Mizeriei”, pe care ar fi trebuit să-l poarte de mai multe veacuri încoace: trei milioane de nevoiași la o populație de opt milioane de locuitori.

În această țară a Irlandei, a cărei altitudine medie este de o sută și treizeci de metri, două regiuni înalte despart net câmpiile, lacurile și turbăriile dintre golful Dublin și golful Galway. Insula este scobită ca un lighean – un lighean din care apa nu lipsește, deoarece, împreună, lacurile Verdelui Erin acoperă cam două mii trei sute de kilometri pătrați.

Westport, un mic orășel din provincia Connaught, este situat în fundul golfului Clew, presărat cu trei sute șaizeci și cinci de insule sau insulițe, întocmai ca și golful Morbihan de pe coastele Bretaniei. Este unul dintre cele mai fermecătoare golfuri de pe întregul litoral irlandez, cu promontoriile, capurile și limbile sale de pământ ce înaintează în ocean, așezate ca tot atâția colți de rechin ce mușcă hulele din larg.

La Westport îl vom întâlni pe Prichindel la începutul istorisirii vieții sale de copil. Vom vedea cum și când povestea acestei vieți avea să și ia sfârșit.

Populația târgușorului – cu totul vreo cinci mii de suflete – este, în cea mai mare parte, catolică. În ziua aceea, care s-a nimerit să fie tocmai o duminică, l7 iunie l875, majoritatea locuitorilor se duseseră la biserică spre a lua parte la slujba de dimineață. Connaught, ținutul de origine al înaintașilor lui Mac Mahon3, dă naștere acelor tipuri celtice prin excelență, care s-au păstrat în cele mai vechi familii și pe care persecuțiile le-au tot dat îndărăt. Dar ce regiune sărmană, care îndreptățește zicala obișnuită: „Să mergi în Connaught înseamnă să pătrunzi în infern”!

Lumea este săracă prin târgușoarele din Irlanda de Sus și, cu toate acestea, dacă întâlnești la tot pasul trențele purtate în zi de lucru, ai să vezi acolo și vechiturile zilelor de sărbătoare, zdrențe cu volănașe și cu pene. Oamenii pun pe ei tot ce au mai puțin ferfenițit. Bărbații umblă cu mantii peticite, cu poalele împodobite cu ciucuri; femeile, îmbrăcate cu fuste etajate unele peste altele, cumpărate de pe la negustorii de haine vechi, poartă pe cap pălării dintr-acelea garnisite cu flori artificiale, din care n-a mai rămas decât montura de sârmă.

Toți acești oameni au venit în picioarele goale până în pragul bisericii, ca să nu-și strice încălțămintea – ghetuțe cu pingelele crăpate, ciubote cu căputele rupte – fără de care, din bună-cuviință, nimeni n-ar îndrăzni să intre pe ușa templului.

În clipa când începe povestirea noastră, nu vedeai nici țipenie de om pe străzile Westportului, dacă n-am pune la socoteală un individ ce împingea la o cotigă trasă de un câine mare și costeliv, negru cu pete de culoarea focului, cu labele sfâșiate de pietrele drumurilor, cu blana roasă din pricina căpăstrului.

„Marionete regale… Marionete! striga omul acela cât îl ținea gura.

Venise din Castlebar, capitala comitatului Mayo. Îndreptându-se către apus, el străbătuse trecătoarea dintre înălțimile ce stau față-n față cu marea, ca majoritatea cea mai însemnată a munților Irlandei: spre nord lanțul Nephin cu domul său mare de peste opt sute de metri, iar spre sud Croagh-Patrick, unde marele sfânt irlandez care a adus aici creștinismul în secolul al IV-lea își petrecea cele patruzeci de zile de post dinaintea paștelui. După aceea, coborâse primejdioasele povârnișuri ale podișului Conemare; sălbaticele ținuturi ale lacurilor Mask și Corrib, ce duc înspre golful Clew. Nu luase trenul companiei, de căi ferate Midland-Great-Western, ce face legătura între Westport și Dublin; nici măcar nu-și încărcase bagajele în diligența poștei ori în căruțele sau carts4 care se vântură pe toată suprafața țării. El călătorise întocmai ca un negustor de bâlci, lăudându-și peste tot și în gura mare spectacolul de marionete, ridicând în picioare, din când în când, cu câte o năprasnică lovitură de bici, pe câinele acela mare ce nu mai putea merge. Un urlet de durere răspundea acestei crâncene șfichiuiri, aplicată întotdeauna cu o mână viguroasă și, uneori, un soi de geamăt prelung, care ieșea dinlăuntrul căruțului.

Și, după ce omul nostru îi spune vânjosului animal:

— Ai să pornești, odată, pui de cățea…?

Părea să se adreseze altcuiva, ascuns în lada vehiculului, atunci când strigă:

— Ai să taci, odată, fecior de câine?

În clipa aceea geamătul încetează și cotiga o pornește iar la drum, încet, încet.

Acest om se numește Thornpipe. Din ce ținut s-o trage? N-are a face. Este de ajuns să știm despre el că e unul dintre acei anglo-saxoni care, în insulele britanice, iau naștere în număr destul de mare din păturile cele mai de jos ale populației. Thornpipe acesta nu este mai înzestrat cu simțire decât o fiară sălbatică și nu are mai multă inimă decât o stâncă.