Raza Verde

Capitolul I.

FRATELE SAM ȘI FRATELE SIB

— Bet!

— Beth!

— Bess!

— Betsey!

— Betty!

Acestea fură numele care răsunară, unul după altul, în mărețul hol din Helensburgh – o manie a fratelui Sam și a fratelui Sib de a-și striga femeia de serviciu din vila de la țară.

Dar, de data aceasta, aceste diminutive familiare ale numelui de Elisabeth nu avură darul să o facă pe această minunată doamnă să apară mai repede decât dacă ar fi strigat-o pe numele ei întreg.

Intendentul Partridge, în persoană, fu cel care, ținându-și boneta în mână, se arătă în fața holului. Partridge, adresându-se celor două persoane cu înfățișare plăcută care stăteau în arcada unei ferestre, ale cărei trei părți cu geamurile în formă de romb ieșeau în relief pe fațada locuinței, spuse:

— Domnii au strigat-o pe doamna Bess; dar doamna Bess nu este în casă.

— Dar unde este, Partridge?

— O însoțește pe domnișoara Campbell, care se plimbă prin parc.

Și grav, la un semn făcut de cele două persoane, Partridge se retrase.

Frații Sam și Sib – pe adevăratul lor nume de botez Samuel și Sebastian – erau unchii domnișoarei Campbell.

Scoțieni de viță veche, scoțieni dintr-un străvechi clan din Ținuturile de Sus, ei doi împreună numărau ca vârstă o sută douăzeci de ani, cu o diferență doar de cincisprezece luni între Sam, cel mare, și Sib, cel mai mic. Pentru a schița numai în câteva trăsături, aceste prototipuri de bunătate, devotament, onoare, este de ajuns să amintim că întreaga lor existență și-o închinaseră nepoatei lor. Erau frații mamei ei, care, văduvă la un an după căsătorie, muri curând, secerată de o boală fulgerătoare. Sam și Sib Melvill rămaseră deci pe lumea aceasta singurii păzitori ai micei orfane. Uniți în aceeași dragoste, nu trăiau, nu gândeau și nu visau decât pentru ea.

Pentru ea rămăseseră burlaci, fără păreri de rău de altfel, fiind din acele ființe minunate care nu au de jucat alt rol aici, pe pământ, decât pe acela de tutori. Și încă cu asta nu am spus tot: cel mai mare devenise tatăl, cel mai mic devenise mama copilului. Astfel că uneori se întâmpla ca domnișoara Campbell să-i salute cu un foarte firesc:

— Bună ziua, tată Sam! Ce mai faci, mamă Sib?

Cu cine am putea să-i comparăm mai potrivit pe acești doi unchi – minus aptitudinile lor în afaceri – dacă nu cu frații Cheeryble, cu cei doi caritabili negustori, atât de buni, atât de uniți, atât de afectuoși, din cartierul negustoresc al Londrei, ființele cele mai perfecte care au ieșit din imaginația lui Dickens. Ar fi cu neputință să se găsească o mai potrivită asemănare și chiar dacă autorul acestei povestiri ar trebui să fie acuzat de a fi împrumutat portretul lor din capodopera Nicolas Nickleby, nimănui nu ar avea de ce să-i pară rău.

Sam și Sib Melvill, înrudiți, prin căsătoria surorii lor, cu o ramură mai îndepărtată a vechii familii Campbell, nu s-au despărțit niciodată. Aceeași educație îi făcuse să semene și din punct de vedere moral. Primiseră împreună aceeași învățătură în același colegiu și în aceeași clasă. Cum în general emiteau aceleași păreri asupra tuturor lucrurilor, în termeni identici, unul putea totdeauna să încheie fraza celuilalt cu aceleași expresii, subliniate cu aceleași gesturi. De fapt, aceste două ființe nu formau decât una singură, cu toate că în constituția lor fizică existau unele diferențe, în adevăr, Sam era puțin mai înalt decât Sib, Sib puțin mai gras decât Sam; dar ar fi putut să schimbe între ei părul lor cărunt fără ca să știrbească ceva din expresia onestă a chipurilor lor, pe care era întipărită toată noblețea descendenților clanului Melvill.

Mai trebui să adăugăm că, în croiala hainelor lor – simple și de modă veche – în alegerea stofelor, – postav bun, englezesc – aveau de asemenea gusturi înrudite, în afară de faptul că – și cine ar putea explica această ușoară deosebire?

— Sam părea să prefere albastrul închis și Sib maronul întunecat. În adevăr, cine nu ar fi vrut să trăiască în intimitatea acestor demni gentlemeni? Obișnuiți să meargă cu același pas în viață, ei se vor opri, fără îndoială, la mică distanță unul de celălalt, când va veni ceasul opririi definitive. în orice caz, acești doi din urmă stâlpi ai casei Melvill erau solizi. Mai aveau să susțină încă multă vreme bătrânul edificiu al neamului lor, care data din secolul al patrusprezecelea – timpurile epice ale lui Robert Bruce1 și Wallace2, epocă eroică în timpul căreia Scoția lupta cu englezii pentru independență.

Dar dacă Sam și Sib Melvill nu mai avuseseră prilejul să lupte pentru binele țării, dacă viața lor mai puțin agitată se depanase în liniștea și belșugul dat de avere, nu trebuie să le facem vreo vină, nici să credem că ar fi degenerat. Ei continuaseră, săvârșind binele, tradițiile strămoșilor.

Astfel că, amândoi sănătoși, neavând a-și reproșa nici o singură abatere în existența lor, erau sortiți să îmbătrânească fără ca vreodată să devină bătrâni la trup sau la minte.

Poate că aveau totuși un defect – cine se poate lăuda că este perfect? Acela de a-și împodobi conversația cu imagini și citate împrumutate de la celebrul castelan Abbotsford și mai ales din poemele epice ale lui Ossian3, după care se înnebuneau. Dar cine ar putea să le facă din asta o vină în țara lui Fingal și a lui Walter Scott?

Pentru a le completa portretul cu o ultimă trăsătură, trebuie să amintim că erau mari amatori de a priza tutun. Or, toată lumea știe că, în Regatul Unit, firma negustorilor de tutun reprezintă de cele mai multe ori un scoțian voinic cu tabachera în mână, împăunându-se în costumul său tradițional. Ei, bine, frații Melvill ar fi putut foarte bine figura pe una din acele firme mâzgălite, de tablă, care scârțâie la streașină debitelor. Prizau tot atât, ba chiar mai mult decât oricine de dincoace ca și de dincolo de Tweed4. Dar, un amănunt caracteristic, nu aveau decât o singură tabacheră, într-adevăr uriașă. Acest obiect mobil trecea pe rând din buzunarul unuia în buzunarul celuilalt.