Sfinxul ghetarilor

PARTEA I-a

1.1. INSULELE KERGUELEN.

Fără îndoială că se vor găsi mulți care nu vor da crezare acestei povestiri, intitulată „Sfinxul Ghețarilor”, dar acest lucru n-are importanță; eu cred că nu strică să fie cunoscută de public. Și apoi, fiecare este liber să creadă ce vrea.

Ar fi greu, pentru începutul acestor minunate, și în același timp extraordinare aventuri, să se găsească un loc mai potrivit decât „Insulele Dezolării”, denumire care le-a fost dată în 1779 decăpitanul Cook. Ei bine, după cele ce-am văzut în răstimpul celor câteva săptămâni petrecute acolo, vă asigur că nu există nume mai potrivit ca cel ce le-a fost datde celebrul navigator englez. Zici „Insulele Dezolării” și cu asta ai spus totul. Știu că în nomenclatura geografică sunt cunoscute sub denumirea de arhipelagul Kerguelen, denumire adoptată în general pentru acest grup deinsule situat la 49 de grade și 54 de minute latitudine sudică și 69 de grade și 6 minute longitudine estică.

Denumirea de Kerguelen le-a fost dată în anul 1772 după numele baronului francez Kerguelen, care a semnalat primul existența acestor insule, în partea meridională a Oceanului Indian. În timpul unei călătorii prin aceste locuri, șeful de escadră crezu că a descoperit un nou continent la limita mărilor antarctice, dar, după cea de-a doua expediție își dădu seama că se înșelase. Pretinsul continent nu era decât un arhipelag. După mine, „Insulele Dezolării” este singurul nume potrivit pentru acest grup de trei sute de insule sau insulițe, pierdute în imensele singurătăți ale oceanului, ale cărui ape sunt tulburate aproape fără încetare de marile furtuni australe.

Cu toate acestea, arhipelagul este locuit, iar de două luni, mai exact de la 2 august 1839, de când mă aflu la Christmas-Harbour, numărul celor câțiva europeni și americani, care formează marea majoritate a populației de pe insulele Kerguelen, a mai crescut cu unul.

E drept că eu nu așteptam decât prilejul să plec, fiindcă terminasem studiile geologice și mineralogice pe care le făcusem în timpul acestei călătorii.

Portul Christmas-Harbour se află pe cea mai importantă insulă a arhipelagului, care are o supra față de 4500 km2, ca jumătate din suprafața Corsicei. Este un port accesibil, în care vasele pot pătrunde fără mari greutăți și pot ancora foarte aproape de coastă. Ocolind pe la nord capul Francois, pe care piscul Table-Mount îl domină cu înălțimea sa de o mie două sute de picioare, poți privi nestingherit prin scobitura unei arcade de bazalt. Vei zări un golf îngust, adăpostit de insulițe, care îl apără de furia vânturilor dinspre est și vest. În fund, apare Christmas-Harbour. Vasul dumneavoastră să ia această direcție la tribord. Ajuns în rada portului de escală, va putea, ancora cu ușurință, folosind o singură ancoră, în cazul când golful nu va fi prins de ghețuri.

De altfel, insulele Kerguelen au sute de asemenea fiorduri. Coastele lor sunt crestate, zdrențuite, ca poalele fustei unei cerșetoare, mai ales în partea cuprinsă între nord și sud-est. În această parte, insulele și ostroavele se îndesesc.

Relieful lor, deorigine vulcanică, se compune din cuarț amestecat cu o piatră albăstruie. În timpul verii, solul se acoperă cu un mușchi verzui, cu pete de lichen ce nușiu și diferite plante fanerogame, în special saxífraga sau laptele stâncii, cum i se mai spune. Un singur arbust crește acolo un soi de varză cu gust foarte acru, pe care zadarnic ai căuta-o în alte țări.

Acestea sunt locurile preferate îndeosebi de pinguinii regali și de alte specii, care populează în cârduri mari regiunea. Gătiți în alb și galben, cu capul dat pe spate, cu aripile întinse în lături, asemenea mânecilor unei rochii, aceste stupide zburătoare seamănă din depărtare cu o adunare de călugări, care merg în procesiune de-a lungul plajei.

Mai trebuie adăugat că insulele Kerguelen oferă multe posibilități de refugiu vițeilor de mare cu blană, focilor cu trompă și elefanților de mare. Vânătoarea bogată și pescuitul abundent al acestor amfibii au dus la dezvoltarea unui comerț, care atrăgea încoace numeroase corăbii. Într-una din zile, mă plimbam prin port, când hangiul meu mă opri și-mi spuse:

— Dacă nu mă-nșel, timpul a început să vi se pară cam lung, domnule Jeorling?

Era un american înalt și voinic, instalat la Christ-mas-Harbour de vreo douăzeci de ani, unde ținea unicul han din port.

— Într-adevăr, lung, ți-aș răspunde, jupâne Atkins, în cazul când răspunsul meu nu te-ar supăra.

— Nicidecum, răspunse acest om de treabă. Vă închipuiți că sunt obișnuit cu astfel de răspunsuri ca stâncile capului Francois cu furia valurilor oceanului.

— Ii reziști ca și ele.

— Fără îndoială! Din ziua în care ați debarcat la Christmas-Harbour și ați tras la firma Cormoranul Verde a lui Fenimore Atkins, mi-am zis: în cel mult cincisprezece zile, sau poate chiar peste opt, oaspetele meu va fi sătul până în gât și va regreta că a debarcat în insulele Kerguelen.

— Nu, jupân Atkins, niciodată nu regret nimic din ceea ce fac.

— Bun obicei, domnule.

— De altfel, cutreierând acest grup de insule, am avut prilejul să observ multe lucruri interesante. Am străbătut câmpii întinse, îmbrăcate într-un mușchi tare, întrerupt pe alocuri de zăcăminte de turbă și duc cu mine ciudate mostre mineralogice și geologice. Am luat parte la vânătoarea vițeilor de mare și a focilor. Arn vizitat țărmurile stâncoase, unde pinguinii și albatroșii trăiesc în cea mai deplină armonie, și asta mi s-a părut demn de a fi reținut. Din când în când mi-ai servit petrel-balthazard preparat de mâna dumitale, mâncare destul de gustoasă când foamea e mare. La Cormoranul Verde am fost foarte bine primit și îți sunt foarte recunoscător. Dar dacă știu să număr bine, iată, au trecut două luni de când corabia ciliană cu trei catarge, Penas, m-a lăsat în plină iarnă, la Christmas-Harbour.

— Și ați vrea, zise hangiul să vă întoarceți în patria dumneavoastră, care este și a mea, domnule Jeorling, să ajungeți din nou în Connecticut, să revedeți Hartford-ul, capitala noastră dragă.

— Ai ghicit, jupân Atkins, căci iată, sunt aproape trei ani de când cutreier lumea. Într-o bună zi tot va trebui să mă opresc, să prind rădăcini undeva.