Steaua Sudului

I.

NEMAIPOMENIȚI SUNT FRANCEZII ĂȘTIA!

— Vorbiți, domnule, vă ascult!

— Domnule, am onoarea să vă cer mâna domnișoarei Watkins, fiica dumneavoastră.

— Mâna Alicei?

— Da, domnule. Cererea mea pare să vă surprindă.

— O să mă iertați, totuși, dacă mi-e destul de greu să înțeleg de ce vi s-ar părea extraordinară. Am douăzeci și șase de ani. Mă numesc Cyprien Méré, sunt inginer de mine.

— Am fost al doilea din seria mea la absolvirea școlii Politehnice. Familia mea este onorabilă și onorată, cu toate că nu-i înstărită. Domnul consul al Franței în Colonia Capului poate să confirme toate acestea, dacă doriți, ca și prietenul meu Pharamond Barthes, temerarul vânător pe care îl cunoașteți bine, ca toată lumea în Griqualand. Mă aflu aici într-o misiune științifică, trimis de Academia de Științe și de Guvernul francez. Anul trecut, Institutul mi-a decernat premiul Houdart, pentru lucrările mele despre compoziția chimică a rocilor vulcanice din Auvergne. Memoriul meu asupra bazinului diamantifer al Vaal-ului, care este aproape terminat, va fi fără îndoială bine primit de lumea științifică. La întoarcerea din misiune, voi fi numit profesor adjunct la Școala de Mine din Paris; mi-am și reținut apartamentul, în strada Universității, numărul 104, la etajul al treilea. Anul viitor la întâi ianuarie, salariul meu se va ridica la patru mii opt sute de franci. Știu ca nu e o avere, dar, cu ceea ce îmi vor aduce lucrările personale, expertizele, premiile academice și colaborarea la revistele științifice, acest venit va fi aproape dublat. Adaug că, fiind modest, nu-mi trebuie mai mult ca să fiu fericit. Domnule, am onoarea să vă cer mâna domnișoarei Watkins, fiica dumneavoastră.

Numai după tonul ferm și hotărât al acestui mic discurs se putea vedea cu ușurință ca Cyprien Méré era obișnuit să meargă totdeauna drept la țintă și să vorbească deschis.

Înfățișarea sa nu dezmințea impresia produsă de felul său de a vorbi, fiind aceea a unui tânăr ocupat îndeobște cu cele mai înalte raționamente științifice și care nu acorda vanităților mondene decât timpul strict necesar.

Părul sau șaten, tăiat scurt, barba blondă, tunsă aproape până la epidermă, simplitatea costumului sau de călătorie din doc gri, pălăria de pai ieftină pe care, intrând, o pusese cuviincios pe un scaun – cu toate ca interlocutorul său rămăsese cu capul acoperit, cu lipsa de politețe caracteristică rasei anglo-saxone – totul în Cyprien Méré indica un spirit serios, după cum privirea lui limpede arata o inimă curata și o conștiință dreaptă.

Mai trebuie spus că acest tânăr francez vorbea foarte bine englezește, ca și cum ar fi trăit multă vreme în ținuturile cele mai britanice ale Regatului Unit.

Domnul Watkins îl asculta trăgând dintr-o pipă lungă, așezat într-un fotoliu de lemn, cu piciorul stâng întins pe un taburet de pai, cu cotul sprijinit pe colțul unei mese grosolane, având în față o carafă cu gin și un pahar umplut pe jumătate cu aceasta băutură alcoolică.

Era îmbrăcat cu un pantalon alb, o haină de pânză groasă, albastră, o cămașă de flanela gălbuie, fără vestă și fără cravată. Sub pălăria imensă de pâslă, care părea înșurubată definitiv pe capul cărunt, se rotunjea o fată buhăită și roșie, parc-ar fi fost injectată cu peltea de coacăze. Pe fata aceasta, puțin atrăgătoare, împodobită cu smocuri de barbă aspră de culoarea pirului, licăreau doi ochi mici, cenușii, care nu prea oglindeau răbdare și bunătate.

Trebuie să spunem deîndată, în apărarea domnului Watkins, că suferea groaznic de gută, ceea ce îl obliga să-și țină piciorul stâng înfășurat în bucăți de pânză; or, guta, în Africa Meridională, ca și-n alte țări, nu-i făcută să îmblânzească firea oamenilor cărora le roade articulațiile.

Scena se petrecea la ferma domnului Watkins, pe la 29 grade latitudine la sud de Ecuator și 22 grade longitudine la est de meridianul Parisului, pe frontiera vestică a Statului Liber Orange, la nord de Colonia britanică a Capului, în centrul Africii de Sud, sau anglo-olandeze. Această țară, pe care malul drept al fluviului Orange o desparte de marginile sudice ale marelui desert Kalahari și căreia în vechile hărți se spune Griqualand, este numită în mod mai îndreptățit, de vreo zece ani, „Diamonds-Field”, Câmpia Diamantelor.

Holul în care avea loc această întrevedere diplomatică se distingea atât prin luxul deplasat al câtorva piese de mobilier, cât și prin sărăcia altor detalii ale interiorului. Pardoseală, de exemplu, era din pământ bătut, dar așternută, pe alocuri, cu covoare groase și blănuri scumpe. Pe pereți, pe care nu-i acoperise niciodată un tapet oarecare, erau agățate o pendulă enorma din aramă cizelată, arme de preț de fabricații diferite, miniaturi englezești, încadrate în rame splendide. O sofa de plus era așezată lângă o masă de lemn alb, bună cel mult pentru nevoile unei bucătarii. Fotolii aduse din Europa își întindeau în zadar brațele către domnul Watkins, care prefera un jilț vechi, cioplit odinioară de propriile sale mâini. Totuși, în general, îngrămădirea obiectelor de valoare și mai ales acest talmeș-balmeș de piei de pantera, de leopard, de girafa și de tigru, aruncate pe toate mobilele, dădeau încăperii un aer de opulența barbară.

De altfel, era evident, prin forma plafonului, că această casa n-avea etaje. Ca și toate celelalte din regiune, ea era construită în parte din scânduri, în parte din lut și acoperită cu foi de zinc, așezate pe schelăria ei ușoară.

Se vedea de asemenea ca locuința abia fusese terminată, în adevăr, era destul să te apleci pe una dintre ferestre ca să zărești, la dreapta și la stânga, cinci sau șase construcții părăsite, toate de același fel, dar de vârste diferite și într-o stare de degradare din ce în ce mai înaintată. Erau tot atâtea case pe care domnul Watkins le clădise, le locuise și le părăsise pe rând și care marcau într-un fel treptele înavuțirii sale.