Supravietuitorii cancelarului

I.

Charleston, Carolina de Sud, 27 septembrie, 1869. Ne aflăm în plină m aree și la orele trei ale amiezii părăsim cheiul canonadei; fluxul ne poartă departe de țărm și în timp ce căpitanul Huntly ordonă să se ridice atât velele mici, cât și cele mari, briza dinspre nord împinge Cancelarul de-a lungul cheiului. Depășim fortul Sumter foarte repede, aliniamentul tunurilor de pe țărmul stâng este lăsat și el în urmă curând, iar până la ora patru curentul rapid al fluxului ne-a aruncat dincolo de intrarea în port.

Dar cum încă nu am ajuns propriu-zis la ocean, trebuie să ne croim drum printre canalele înguste pe care talazurile le-au săpat în bancurile de nisip. Căpitanul îndreaptă vasul către sud-vest, făcând înconjurul farului care străjuiește fortul; pânzele sunt bine întinse; ultimul banc de nisip este ocolit cu precauție și în siguranță, iar la orele șapte ale serii navigăm liberi în apele largi ale Atlanticului.

Cancelarul este un foarte frumos vas, cu trei catarge și vele pătrate, care cântărește 900 de tone și aparține bogatei companii a fraților Laird. A fost construit în urmă cu doi ani și este îmbrăcat și protejat de un înveliș de cupru, în timp ce punțile sunt din lemn de tec, iar baza catargelor, cu excepția artimonului1, și monturile acestora sunt din oțel. Este înregistrat ca vapor de primă clasă, AI, și se află la cel de-al treilea voiaj între Charleston și Liverpool. în timp ce își căuta drumul printre canalele portului Charleston, steagul britanic a fost coborât de pe catargul principal, dar chiar și fără nici un fel de culori, nu ar fi existat vreun marinar care să ezite vreun moment în a indica naționalitatea acestui vas, pentru că era englezesc întru totul, de la linia de plutire până la platforma de observație a catargelor sale.

Trebuie să povestesc și cum s-a întâmplat să urc la bordul Cancelarului, într-o călătorie de întoarcere în Anglia. în prezent, nici o linie de vapoare cu aburi nu face legătura direct între Carolina de Sud și Marea Britanie, iar toți cei care doresc să

1 Catarg de la pupa unei nave. traverseze Atlanticul sunt nevoiți să se îndrepte mai întâi spre New York, în nord, sau spre New Orleans, în sud. Este foarte adevărat că, dacă aș fi ales să pornesc de la New York, aș fi putut găsi o mulțime de curse ale liniilor engleze, franceze sau germ ane și cu oricare dintre ele aș fi ajuns rapid la destinația dorită; și este la fel de adevărat că, dacă aș fi optat pentru New Orleans ca punct de îmbarcare, aș fi putut ajunge foarte repede în Europa cu unul din vapoarele Companiei Naționale de Navigație cu Aburi, care fac parte din linia transatlantică franceză dintre Colon și Aspinwall.

Numai că soarta a decis să fie altfel.

Într-una din zile, în timp ce hoinăream pe cheiurile Charlestonului, privirea mi-a fost atrasă de acest vas. Era ceva în apariția Cancelarului care mă încânta și un impuls involuntar m-a îndemnat să urc la bord, unde am găsit un interior dotat cu tot confortul necesar. Atras de ideea că o călătorie la bordul unui vas cu pânze are un farmec aparte față de tranzitul într-un vapor cu aburi, judecând că, în condițiile unui vânt și ale unor valuri prielnice, diferența de timp nu ar fi semnificativă și luând totodată în calcul că la aceste latitudini joase, toamna, vremea este frumoasă și liniștită, am decis să-mi rezerv imediat un loc pe această rută către Europa.

Dacă am făcut bine sau rău, dacă voi avea motive să-mi regret hotărârea luată, aceasta e o problemă pe care o va rezolva viitorul.

Oricum, voi începe prin a nota pe hârtie întâmplările de zi cu zi ale călătoriei, având un sentiment de îndoială că rândurile cronicii mele își vor afla vreodată un cititor.

II septembrie. Am spus deja că vaporul este condus de căpitanul Huntly, pe numele său întreg: John-Silas Huntly. Născut în Scoția, la Dundee, în vârstă de cincizeci de ani, el are reputația unui marinar încercat, mai ales în apele Atlanticului. Căpitanul este un om de înălțime potrivită, îngust în umeri, are un cap mic.

Pasagerii de pe navă sunt în număr de opt, incluzându-mă și pe mine pe care îl ține puțin înclinat spre stânga. Fără să mă consider un bun fizionomist, pot – sau cel puțin așa cred – să surprind caracterul lui Huntly, deși îl cunosc numai de câteva ore.

Nu pun la îndoială că Silas Huntly este un marinar bun, care își cunoaște meseria, dar că acest om ar avea un caracter ferm sau că ar fi capabil, fizic și moral, să facă față la orice probă, asta nu pot crede nici în ruptul capului. Este lipsit de fermitate, lucru care se vede în privirea șovăielnică, în mișcarea apatică a mâinilor, în nesiguranța cu care pășește. Căpitanul nu este și nu poate să fie un om energic, nici măcar un om încăpățânat, pentru că nu se încruntă niciodată, nu scrâșnește din dinți și nici nu e obișnuit să strângă pumnii. Cred – totuși – că are un aer enigmatic, despre care n-aș ști să spun acum mai multe, dar îl voi observa cu atenția pe care o merită orice comandant de navă, numit de obicei „al doilea stăpân după Dumnezeu”.

Dacă nu cumva, între Dumnezeu și Silas Huntly, se află un alt om de la bordul navei, care mi se pare destinat, în caz că va fi nevoie, să joace un rol important. Mă refer la secundul de pe Cancelar, pe care nu l-am studiat încă suficient și asupra căruia voi reveni mai târziu.

Echipajul vaporului este alcătuit, pe lângă căpitanul Huntly și secundul Robert Curtis, din locotenentul Walter, șeful echipajului, paisprezece mateloți2, englezi sau scoțieni, în total optsprezece marinari, suficient pentru a manevra un vas cum e Cancelarul. Toți acești oameni par să-și cunoască bine meseria. Ce mai pot afirma în acest moment este că, la comanda secundului, ei au trecut cu ușurință prin canalele din Charleston.