Spiritul din Llano Estacado

Capitolul I – Bloody Fox.

De-a lungul apei se apropiau calare doi bărbați: un alb și un negru. Primul avea o îmbrăcăminte foarte curioasă. Purta încălțăminte indiană și pantaloni din piele, completați de un frac, care odinioară fusese de culoare albastru-închis, dar acum era foarte decolorat, cu revere, epoleți și nasturi metalici strălucitori. Cele două pulpane lungi ale fracului atârnau în spate, în partea dreaptă și stângă, sub forma unei cozi, pe cal. Pe cap purta o pălărie enormă de amazon, de culoare neagră, împodobită cu o pană de struț de culoare galbenă. Omulețul era înarmat cu o pușcă cu două țevi, care-i atârna peste umăr, un pumnal și două pistoale, pe care le purta la centură. De centură erau agățate mai multe pungi în care se afla muniție și bineînțeles fel de fel de mărunțișuri necesare; acum însă aceste pungi păreau destul de goale.

Negrul avea o statură uriașă. Și el purta mocasini și pantaloni ca indienii, formați din doi craci independenți, astfel încât călare, pielea călărețului venea în contact cu pielea calului. Acesta e un avantaj numai în cazul în care călărești fără șa. Îmbrăcămintea părții superioare a corpului nu se potrivea deloc cu cea inferioară, deoarece aceasta era formată dintr-o haină militară a unui ofițer francez de dragoni. Haina probabil că ajunsese pe continent cu ocazia invaziei franceze în Mexic, iar apoi pe căi necunoscute se rătăcise pe corpul negrului. Era mult prea scurtă pentru negrul cu statură herculeană, motiv pentru care nici nu i se puteau încheia nasturii. Ea lăsa la vedere pieptul gol al călărețului, care, probabil datorită faptului că în vestul sălbatic nu existau spălătorese și călcătorese, nu purta nici cămașă. În schimb purta o năframă în jurul gâtului, cu carouri albe și roșii, legată în față cu o buclă mare. Pe cap nu avea nimic, poate pentru a i se putea admira numeroasele bucle mici, strălucind de unsoare, pe care și le coafase singur. Și el era înarmat cu o pușcă cu două țevi, un pumnal, o baionetă găsită pe undeva și un pistol de cavalerie, al cărui an de fabricație data probabil de când lupul era cățel.

Din punctul de vedere al cailor, ei erau bine echipați. Se putea vedea că au străbătut un drum lung în acea zi dar cu toate acestea erau încă vioi și plini de forță, ca și cum i-ar fi purtat pe călăreți numai de câteva ore.

Malul pârâului era acoperit de o vegetație de un verde puternic, dar numai pe o anumită lățime a lui. Într-o anumită zonă găseai numai Yucca1 uscați, specii de cactuși cărnoși și iarba ursului uscată, ale cărei tije de aproximativ 15 picioare erou deja veștejite.

Ținut neprietenos! Spuse albul. În nord o duceam mai bine. Nu-i așa Bob?

Da, răspunse cel întrebat. Dom' Frank are dreptate. Aici nu place la dom' Bob. Dacă Bob ajunge la „Helmers Home”2, atunci el are foame de balenă, care înghite toată casa.

Balena nu poate înghiți o casă, îi explică Frank negrului, deoarece gâtlejul ei e mult prea strâmt pentru așa ceva.

Să deschidă la gâtlej așa cum face dom' Bob când halește! Cât mai este până la „Helmers Home”?

Nu știu precis. După descrierea care ni s-a făcut azi dimineață, ar trebui să ajungem curând. Uite, nu se apropie un călăreț?

Arătă spre dreapta, peste apă. Bob își opri calul și puse mâna deasupra ochilor pentru a-i feri de soarele care se afla la mică înălțime, în apus. Totodată deschise gura mare, așa cum avea obiceiul când voia să vadă mai bine și spuse:

Da, este un călăreț, un om mic pe un cal mare. El vine la noi, la dom' Frank și dom' Bob.

Călărețul, despre care era vorba, se apropia în goană, dar părea că vrea să treacă prin fața lor, fără a se opri. Se prefăcea că nici nu i-a văzut.

Ciudat individ! Mormăi Frank. Aici, în vestul sălbatic, te bucuri când întâlnești alt om; ăsta se pare însă că nu ne acordă nici o importanță. Ori e dușmănos, ori are ceva pe cuget.

Să cheme dom' Bob la el?

Da, strigă-l. Trompeta ta de elefant o va auzi mai curând decât vocea mea de soprană.

Bob făcu palmele pâlnie la gură și strigă din răsputeri:

Alo, alo! Stai, așteaptă! De ce fugi de dom' Bob?

Negrul avea o voce care ar fi înviat și morții. Călărețul își struni calul. Cei doi se grăbiră să-l ajungă:

După ce au ajuns în apropiere, și-au dat seama că nu aveau în fața lor un om mic de statură, ci un flăcău care abia trecuse de anii copilăriei. Era îmbrăcat la fel ca și cowboy-ii din California, hainele fiindu-i confecționate din piele de bivol, iar cusăturile împodobite cu franjuri. Pe cap purta un sombrero3 cu boruri largi. Mijlocul îi era înfășurat cu o eșarfă lată, confecționată din lână de culoare roșie, atârnând în partea stângă. În această eșarfă, pe care o purta în loc de centură, se aflau un pumnal și două pistoale bătute în argint. Pe genunchi avea o pușcă grea, cu două țevi, tip Kentucky, iar în față, în ambele părți ale șeii, era fixată, ca la mexicani, o piele de protecție care acoperea picioarele, apărându-le totodată de săgeți și lovituri de lance.

Fața lui era bronzată de soare, și în ciuda vârstei, pielea îi era tăbăcită de vreme și vânt. Pe frunte, de la stânga până deasupra ochiului drept, avea o cicatrice lată de două degete, de un roșu aprins. Aceasta îi dădea o înfățișare foarte războinică. În general nu făcea impresia unui om tânăr, lipsit de experiență.