Testamentul Incasului

ESPADA

„Corrida de toros, corrida de toros!” răsuna glasul crainicilor care, împodobiți cu cocarde și panglici multicolore, străbăteau orașul Buenos Aires în lung și în lat.

Corrida de toros, lupta cu taurii, era de câtva timp evenimentul comentat cu mare lux de amănunte în toate gazetele orașului.

Corrida de toros forma subiectul de discuție în toate localurile publice și particulare.

Corrida de toros înflăcărează pe orice spaniol, ca și pe orice ins în vinele căruia curge măcar o picătură de sânge latino-american. Puțin îi pasă de adversarii distracției sale favorite, de cei care susțin că e vorba de un sport imoral și în toate privințele reprobabil. Spaniolul arde de nerăbdare să-și găsească un loc, să chiuie bucuros la vederea animalului torturat și, încântat peste măsură, să uite de sine și de tot când taurul îndârjit și fără teamă spintecă burta unui cal sau ia în coarne pe vreunul din toreadori.

Da, corrida de toros! De câtă vreme nu se mai văzuse la Buenos Aires o corrida! De când nu se mai auzise în Plaza de toros nechezatul cailor, mugetul taurilor, strigătele luptătorilor, aclamațiile mulțimii! Trecuseră ani de la ultimul spectacol de acest gen și vina o purta grava situație politică a țării.

Războiul în care Lopez, dictatorul paraguayan, târâse Confederația Argentinei, costase până atunci 40 de milioane de dolari și 50 de mii de morți pe câmpul de luptă, fără a mai vorbi de cele 200 de mii de victime ale holerei, rezultat al mizeriei provocate de război. Nimeni nu se mai gândea la petreceri. Armata Confederației se afla în permanentă inferioritate față de trupele lui Lopez. Dar, în săptămâna precedentă, un succes remarcabil îi aduse lauda întregii țări. Izbânda fusese sărbătorită la Buenos Aires prin iluminații și alaiuri festive. Și pentru a fi pe placul populației, Sarmiento, președintele nou ales, găsi nimerit să îngăduie organizarea unei lupte cu tauri.

Deși pregătită la repezeală, această corrida de toros avea să devină extrem de pasionantă datorită unui anume concurs de împrejurări, îndreptățind astfel așteptările mulțimii.

Buenos Aires număra mulți toreadori faimoși pe care nici un taur nu reușise încă să-i doboare. Mânați de invidie și gelozie, toți aceștia râvneau să-și dovedească superioritatea unul față de celălalt, să arate că ei sunt mai puternici, mai dibaci.

Când deodată se ivi acolo un străin, un spaniol din Madrid. Descinsese cu câteva zile în urmă la hotelul „Labastie” și, din primul moment, ceruse permisiunea de a concura la întrecere. Când își rosti numele, domnii din comitet aprobară bucuroși, căci bărbatul cu pricina nu era nimeni altul decât însuși señor Crusada, cel mai vestit espada din regatul spaniol.

Suficient pentru ca întreaga populație a orașului să se pună în mișcare! Și totuși avea să se întâmple ceva și mai senzațional. Adică se mai prezentară doi señores ale căror oferte stârniră la culme interesul mulțimii. Unul era posesorul unor mari cirezi de vite. Investise cu câtva timp în urmă sume considerabile pentru achiziția unui număr de bizoni nord-americani în vederea încrucișării lor cu vite de rasă autohtonă. Dar bizonii se dovediseră atât de sălbatici, de neîmblânziți, încât stăpânul lor îi meni exterminării. Oferi deci în mod gratuit pe cel mai masiv dintre acești bizoni pentru corrida ce avea să se desfășoare. Animalul urma să lupte în arenă alături de taurii obișnuiți.

Celălalt señor era proprietarul unei hacienda1 din regiunea San Nicolas. Peonii, adică argații lui, săpând șanțuri circulare și pândind apoi cu dibăcie, avuseseră norocul unic să prindă de viu și nevătămat un jaguar ce dădea târcoale turmelor de oi. Fiara n-au omorât-o, nădăjduind s-o vândă unui eventual cumpărător. Și acum stăpânul haciendei propunea să aducă jaguarul în oraș și să-l ofere în dar comitetului.

E lesne de imaginat că toate aceste împrejurări, prezența faimosului espada madrilez, ca și perspectiva înfruntării cu bizonul și cu jaguarul, atrăgeau în chip deosebit atenția publicului și, în primul rând, a luptătorilor băștinași. Aceștia se numesc de obicei toreadores sau toreros, cuvânt care provine din toro, taur pe spaniol este și se împart în mai multe categorii, având fiecare o anume sarcină și specialitate. Primii sunt picadorii, care se avântă călări și hărțuiesc taurii cu sulițele. Apoi chulos, numiți și banderilleros, care, mânuind eșarfe viu colorate, atrag atenția taurilor asupra lor și le înfig în ceafă niște vergele cu cârlig ascuțit la capăt, în sfârșit espadas, adevărații luptători, care încearcă să răpună taurul cu spada, de unde și numele. În plus mai sunt și matadorii – de la matar, a măcelări. Aceștia nu fac parte de fapt dintre luptători. Sunt un fel de argați ai arenei. Când taurul nu a fost lovit mortal, ci numai doborât la pământ, ei aleargă și îi dau lovitura de grație.