Urmasii lui Winnetou

Capitolul I – Invitații misterioase.

Dimineață însorită de primăvară. Camera e scăldată în lumină. Pe masa de scris totul e pregătit. Ce-i mai trebuie unui scriitor pentru a se apuca de lucru?

Se aude clopoțelul de jos, de la poarta grădinii. A sosit poșta de dimineață.

„Ce fericit ești”, gândeam eu, lăsând deoparte tocul. „Soția ta are grijă de toate, scumpa ta soție, „Suflețelul„ tău are grijă să nu-ți lipsească nimic. Ea pune în ordine scrisorile, ilustratele și tipăriturile, atunci când tu nu mai ai timp să faci toate astea și ți le aduce pe acelea care sunt, într-adevăr, importante pentru tine.”

Așa o alint eu, spunându-i „Suflețel”. Numele acesta de alint mă duce cu gândul la poveștile din Munții Saxonei1 și văd cu ochii minții „sătucul” și „căsuța” în care locuiește „Suflețel”, împreună cu mama ei. Personajul astfel alintat mi-a devenit din ce în ce mai drag, pe măsură ce scriam. Este lesne de înțeles că am ajuns să-mi alint soția, spunându-i „Suflețel”.

Parterul casei este „domeniul” soției, în timp ce la etaj sunt camerele mele. La parter ea are grijă de toate, ca un adevărat înger păzitor care veghează asupra întregii case. Ea se ocupă de cititorii care vin să mă vadă și răspunde tuturor acelora care-mi scriu și cărora nu am timp să le răspund eu însumi la scrisori.

Trebuie să știți că ea îmi citește toate scrisorile care îmi sunt adresate și are obiceiul de a le pune deoparte pe cele mai interesante. Așa s-a întâmplat și în ziua aceea. După ce am parcurs împreună toată corespondența, au fost puse deoparte o scrisoare sosită din America și o revistă de antropologie sosită din Austria. Pe coperta revistei era un titlu hașurat cu creionul, astfel încât să iasă în evidență: „Dispariția indienilor americani și permanenta limitare a teritoriilor acestora, întreprinsă de către albi și chinezi”. Pentru că aveam un pic de timp, am rugat-o pe „Suflețel” să-mi citească articolul și ea a dat curs rugăminții mele. Autorul articolului cu pricina era un cunoscut profesor universitar. Articolul era scris cu multă căldură și tot ceea ce spunea autorul despre rasa „roșie” era foarte adevărat și interesant. Aș fi dorit să-i strâng mâna. Profesorul făcea, cu toate acestea, o greșeală pe care o făceau mulți, deși faptul în sine mi se părea ciudat. Pentru el, indienii din Statele Unite și indienii care populează America de Nord, cât și America de Sud erau unul și același lucru. Pentru el, dispariția datinilor și obiceiurilor acestei rase era echivalentă cu dispariția ei fizică.

Și în cadrul unei rase există diferențe. Nordul nu poate fi sinonim cu Sudul. În fiecare regiune se dezvoltă populații și culturi diferite. Oricum, nu se poate spune despre o rasă că ea a dispărut, chiar dacă, pentru o anumită perioadă de timp, reprezentanții ei nu se pot manifesta.

Dacă o rasă sau o populație poartă în sine puterea de a se trezi la viață, este suficient un singur glas pentru ca rasa sau poporul acela să reînvie și să existe cu adevărat, alături de celelalte rase și popoare ale lumii.

În cele din urmă, trebuie să spun – și asta este părerea mea – că fiecare rasă trebuie să aibă un respect deosebit pentru cel mai bun și cel mai nobil dintre reprezentanții săi.

Scrisoarea din America fusese expediată de undeva, din „Vestul Sălbatic”, dar pe plicul scrisorii, încă nedesfăcut, nu se putea citi localitatea, deoarece ambele fețe erau acoperite de ștampile și de denumiri ale diverselor orașe. Numai adresa destinatarului se mai putea descifra și aceasta deoarece era foarte concisă. Este cunoscut faptul că indienii sunt zgârciți la vorbă. Această trăsătură de caracter era vizibilă și în modul în care fusese scrisă adresa, compusă din numai trei cuvinte:

May.

Radebeul, Germania.

Am deschis plicul și am scos din el o bucată de hârtie care fusese tăiată cu un cuțit mare, probabil, cu un cuțit Bowie, pentru ca apoi să fie împăturită.

Pe bucata de hârtie erau scrise câteva rânduri în limba engleză. Conținutul acestora, pe care îl voi traduce pentru cititor, era așternut cu creionul pe hârtie, de o mână nesigură, nedesprinsă cu scrisul.

„Lui Old Shatterhand, Vii la Mount Winnetou2? Eu vin cu siguranță. Se poate să vină și bătrânul Avaht-Niah, cel care a împlinit o sută de ani. Vezi că știu să scriu? Că scriu în limba fețelor palide?

Wagare-Tey, Căpetenia șoșonilor.”

După ce am citit scrisoarea, împreună cu soția mea, ne-am privit mirați unul pe altul. Asta nu pentru faptul că primisem o scrisoare din Vestul Sălbatic, de la un indian. Lucrul acesta se întâmpla destul de des. Ne mira faptul că scrisoarea venea din partea căpeteniei șoșonilor, Wagare-Tey, al cărei nume s-ar traduce prin Cerbul galben, căpetenie care nu scrisese niciodată până atunci. Despre căpetenia șoșonilor am mai scris în romanul „Crăciun” (Weihnacht). Când l-am întâlnit, adică acum mai bine de treizeci de ani, Wagare-Tey era un tânăr lipsit de experiență, dar foarte cinstit, care pentru Winnetou și pentru mine fusese un prieten de nădejde. Tatăl său, Avaht-Niah, avea peste șaizeci de ani, era un om de o cinste exemplară și se folosise de influența pe care o avea, numai spre binele nostru. Pentru că Avaht-Niah era în vârstă și pentru că nu am mai auzit nimic despre el, am crezut că a murit. Din conținutul scrisorii mi-am dat seama însă că bătrânul era în viață. Altfel, autorul scrisorii nu mi-ar fi dat de veste că bătrâna căpetenie vine la Mount Winnetou.