Casa Isolda sau cutremurul

CUM ÎNCEPE UN CUTREMUR?

Dacă toate cutremurele virtual posibile s-ar zburli dintr-o dată, ar fi un danț nemaipomenit, în urma căruia Luxemburgul ar ateriza peste capitala Marii Britanii, în chip de melon, iar mohorâta noastră planetă s-ar transforma în petrecăreață cometă. Din fericire pentru Luxemburg, Londra și alte metropole identice sau diferite, cele mai multe dintre cutremure rămân anonime, se mulțumesc să fiarbă în suc propriu (lavă), fără a se decide să izbucnească.

„Nemuritoare” civilizații se nasc, înfloresc și pier, de bătrânețe sau prin autostrangulare, fără a ști că s-au zbenguit mereu, prin vecii, pe marginea unui crater fumegând.

CUTREMURUL ÎNCEPE PRINTR-O ILUZIE.

Steaua pe care ți-ai fixat ocularul lunetei, la început are o tresărire aproape imperceptibilă, ca un frison, în singurătatea ei vânătă, șocantă.

Ai bănui: cutremurul se întâmplă acolo. Pe acel astru preaîndepărtat, periclitându-i așezările, turnurile, continentele.

Noiembrie, dar în podul casei Isolda mai bate, de undeva, căldura lui iulie și august ca și cum fărâmituri din miezul verii ar sta ascunse între grinzile negrite, mormanele de cărți cu foi fărâmicioase, grămezile de mobilă sfărâmată.

Miroase a uscăciune și a teamă nelămurită, dar în golul prăfos unde tronează luneta familiei Demetru, atât de veche, poți căpăta pentru o clipă certitudinea mângâioasă pe care o încerci în contact cu lucrurile durabile sau cu basmele. Și mai trece o clipă, scurtă ca o înțepătură de spadă. Luneta e rece, indiferentă, adusă pe vremuri din țara germană, are însă lentilele bune, curbate cu finețe și exact cât trebuie, fiindcă nemțișorii se pricep, printre altele, să șlefuiască sticla – și Felix, al treilea astronom al casei Isolda, vede limpede cum, în depărtările sinistre, fără nici un motiv, steaua Epsilon K saltă și saltă ca o bilă izbită de monștrii astrali în golurile cosmice.

Deocamdată Felix, greoi, nu pricepe cam ce se întâmplă, cu toate că sub temeliile casei pământul a și început să zbârnâie, el se miră doar de mișcarea diavolească a constelațiilor: s-ar părea că dezastrul e universal, că galaxiile se vor scufunda (deși te poți întreba unde, mai adânc, decât în abisul în care e înfiptă fiecare…), că vâlvătăile de foc ale sorilor vii vor pieri acum, deși asta e mult împotriva firii și a legilor.

Și aici, dezastrul dă semne: găleata cade de pe taburet, apa rece se varsă peste picioarele lui Felix, el sare ca ars, cu o intuiție, exclamând.

Dumnezeule mare! Ceea ce nu ajută, nu rezolvă, steaua Epsilon K este pierdută definitiv pentru el, ea și toate celelalte sclipiri și apariții cerești: luneta își pierde echilibrul, se rotește singură, așa ceva nu s-a mai întâmplat!

Un urlet străbate noaptea. Nu, cutremurul nu e acolo, ci aici, sub tălpile tale, ignorant mic! Constelațiile sunt reci, nepăsătoare, iluzorii, ele poate nici nu mai există, doar lumina lor mai pică peste noi, în vreme ce aici bântuie sfârșitul.

Casa Isolda se va prăbuși imediat. Singuratecă, la marginea orașului, printre coline, diabolic de întortocheată, e singura clădire despre care nu s-a știut niciodată cu exactitate câte etaje are, trei, patru sau cinci.

Urechea lui Felix înregistrează țipete. Cutremur!

Undeva scheaună Marcel, cățelul Mariei Cianoza.

Inginerul Chera Ion, tatăl lui Chera Simion, aruncă pe fereastră plapome, perne, paltoane. Uită să salveze și papucii.

Luneta pare o mitralieră sau tun a. a. de calibru mic, prin care bărbații familiei Demetru au tot bombardat galaxia cu întrebări foarte neroade. Parcă sltelele divulgă vreodată ceva! Ele tac, și surâd. Când surâd. Felix se saltă în mâini, are brațe vânjoase, urcă pe acoperiș. Vine o clipă calmă, ce face cutremurul? Luna e bestială, cu coarne, ah, ce lună. În stânga orașul, clădit în pantă, plin de tenebre, coace tot felul de răzbunări. Orașul Tarchita, cine știe de el? Un fleac de cutremur, aici se-nltâmplă des, cine să se deranjeze, cel mult, în somn, schimbi poziția. Pentru ultima oară Felix Demetru, al treilea astronom al casei Isolda, pierde pământul de sub picioare, mai exact acoperișul casei îl pierde pe el.

Felix zboară, proiectil viu, încă viu.

Și Manele, clăditorul de temple, tot așa a pățit.

Și primii vizitatori de pe Vega, tot așa umerii și-au sfărâmat, ei nu cunoșteau cât de puternică e gravitația aici. Felix, încă nedumerit, trece în revistă cele trei, patru, sau cinci etaje, unele ferestre-s deschise, răzbesc exclamații, împreună cu Felix zboară obiecte, o noptieră, un leagăn, iar apoi, pentru astronom, nu mai urmează nimic. Dacă moartea înseamnă nimic.

CASA ISOLDA S-A PRĂBUȘIT ABIA LA AL CINCILEA ATAC.

Ca o piesă clasică, cinci asalturi a dat cutremurul. Lungă agonie a avut casa singuratică de la marginea orașului. Cei care mai sunt în viață își amintesc cum țipa, protestând. La al doilea atac s-a tânguit ca o trâmbiță mexicană.

Grinzile pârâiau, sunau ca niște corzi, iar ferestrele s-au strâmbat, și geamurile au început să curgă, fărâmițându-se în mii de bucățele, vârând frigurile morții în cei care mai încercau să salveze obiecte, la al treilea asalt.

Când veni a patra zvârcolire a pământului, se petrecu ceva straniu: pârâul Tarchita, căruia de sute de ani nimeni nu-i acordase pic de atenție, nici măcar pescarii, a sărit din matcă, întunecat, furios și rostind ocări, și s-a repezit spumegând chiar pe sub zidurile deja crăpate ale casei Isolda, cărând cine știe încotro puținele bunuri salvate din odăile strâmbe… Mai departe, răsucindu-se și izbind pumni, apa-și alese drum spectaculos, chiar prin mijlocul orașului, pe strada mare, împărțindu-l în două părți egale pentru un mic interval de câteva luni, până când un nou cutremur, mult mai lin, avea să expedieze pârâul înapoi, în vechea albie, c-un simplu bobârnac.