La Goulue danseaza cu Chocolat

l. Povestește autorul. Cercul verde dureros al arborilor, într-o rază galbenă a soarelui, doi jderi care șerpuiau unul în urma celuilalt, împietriră brusc. Până și firele de iarbă dimprejurul lor deveniră ghimpi. Pe meterezul de stâncă de sub Hornul Diavolului buha cea bătrână – 340 de ani, după unii – numită de către localnici Madame Clementa, care oricum își petre-cea trei pătrimi din viață într-o metafizică încremenire meditativă, încreme-ni dublu, dacă mă pot exprima astfel, și cred că pot, ațintindu-și ochiul în care se vălătucea o parte din fumul de păcură al infernului, către centrul luminișului toropit de căldură unde apăruse pe neașteptate o făptură aproa-pe diabolică.

Apăruse un lup înalt, slab, de o suplețe pur lupească, aș zice, de n-ar fi fost combinată și cu suplețea vechii rase a dogilor germani, în fine un lup a cărui labă dreaptă din față era puțin mai scurtă și întrucâtva strâmbă – dacă nu e prea dură exprimarea – urmare a unei răniri de acum vreo doi ani când bolta unei peșteri se prăbușise peste el.

Acesta este Lupul Șchiop.

Cu voia dumneavoastră, dumnealui va ocupa un anumit rol în nara-țiunea ce urmează. Și chiar fără voia dumneavoastră, fiindcă, ce să fac, în postura aceasta privilegiată de autor, eu conduc dansul. În paranteză fie zis, cu adevărat privilegiată? Dacă da, ia amice acest condei și narează mai departe ce vreau să zic eu aici despre Lupul Șchiop și toate celelalte. Poate că nu este ceva esențial; dar dacă este? Riști un asemenea pariu?

Deodată răsunară aproape simultan două împușcături.

Dacă aș fi un tip pedant, iar uneori îmi place să fiu, aș risca să afirm că se trăsese dintr-o armă de fabricație austriacă, model Makenzie. Și tatăl meu a avut o asemenea jucărie cu două țevi care, prevăzută cu alice grele, era în stare să doboare și un lup, cât ai clipi. Pe Lupul Șchiop însă nu l-a doborât.

La fel de brusc, de inexplicabil, de diabolic, precum se ivise, Lupul Șchiop deveni invizibil.

Sus în cuibul ei de piatră, sub Horn, Madame Clementa tresări răvășindu-și penajul. Zeci de păsări, ereți de stâncă, rândunele, ciori ordinare, și chiar un șoim îndepărtat și singuratic, își arcuiră aripile, executând viraje scurte. Chestie de instinct. Majoritatea păsărilor se topiseră ca și cum ar fi intrat în stâncă. Șoimul prinse înălțime. Jderii dispărură din luminiș. Arborii oftară. Doi oameni pătrunseră în poiană legănându-și armele de vânătoare ce încă mai fumegau. Nu cred că vor juca vreun anume rol mai de soi, însă iată-i că intră pe neașteptate în povestirea mea, și nu pot să-i ignor. Pur și simplu nu pot.

Cel mai vârstnic, mărunțel, sfrijit, cu craniul cât pumnul, probabil foarte bătrân, maestrul de vânătoare Gavrilă Surducan, onorat cu acest titlu de Regele Carol al doilea în persoană, se aplecă de-i trosni mijlocul, cău-tând în iarbă ceva anume, niscaiva sânge spre-o pildă, ca să fie, acolo, un semn că măcar atinseseră fiara. Negăsind nici o urmă, își răsuci încetișor o țigară culegând cu mâinile subțiri firele de tutun din tabachera ruginită și străveche și declară senin:

— Eu am zis. Nu e lup. Nu e ființă. E duh…

Pe fața lui zbârcită, minusculă ca un trofeu al vânătorilor de capete din Noua Zeelandă, nici psihiatrul Gustave Bloch, la modă pe atunci, n-ar fi citit măcar o urmă de sentiment, de teamă superstițioasă să zicem.

În schimb celălalt individ, înalt, slab, cu ochelari, cu fața doar puțin mai inteligentă decât botul unui șoșon, domnul Cicerone Surducan student în filosofie și, firește, feciorul unic al maestrului de vânătoare, se apucă să protesteze cu glas dogit și doct, cum că așa ceva nu există, adică nu există duhuri, și depuse jurământ pe pura rațiune aristotelică și baconiană că nu va cunoaște pace până ce nu-i vine de hac fiarei, fie cu arma, fie cu otrava, fie cu șiretlicul.

Bătrânul Gavrilă Surducan nu se obosi să-l asculte, pentru el pura rațiune era pură deșertăciune, păși alene, puțin clătinându-se, către peretele de stâncă pe care lumina verii trezea bogate străluciri și irizări, ridică ochii, o mișcare foarte înceată, aproape nesfârșită, și făcu un semn straniu către Madame Clementa, ca un fel de înțelegere, sau de salut, între bătrâni, între foarte bătrâni (sau între nemuritori?), iar apoi, fără să adreseze o vorbă către nătângul său fecior filosof, alese cărarea întortocheată ce ducea spre cabana BLANCA.

Prieteni cetitori, și mai ales prietene cetitoare, vreau să vă previn, pentru ca să nu fiți cumva decepționați și să nu avem pe urmă vorbe, că aceasta este o poveste în mare parte adevărată pe care, cu fantezia noastră modestă, am mai ajustat-o pe ici pe colo, însă nu chiar în punctele esențale.

M-da!

Buha Madame Clementa nu e o născocire, ea trăiește și acum căci e nemuritoare. Lupul Șchiop a existat și el, l-a împușcat unul din cei mai ticăloși oameni de pe pământ, dansatorul Chocolat, pe numele său veritabil Sigmund Oberg, cunoscut și sub alte nume, precum Sony, sau Ion Coțoban.

Cicerone Surducan se află de asemenea în viață, proștii mor, se zice, greu, și e la fel de tâmpit ca și în tinereță.

N-ar fi bine să divulg, însă doi oameni pe care destinul i-a pus față-n față ca inamici, deși în mod normal ei ar fi trebuit să ajungă mari prieteni, și anume Paul Delun și maiorul detectiv Maximilian Clemir, au existat în realitate, primul trăiește încă; din amintirile lui am încropit multe din paginile care urmează.

Ah da, uitasem să precizez că, în esență, acesta este un roman de aventuri, sub-specia roman polițist, fiindcă există și un cadavru, dacă nu chiar mai multe – dar în NE-esență, ce este?

În Ne-esență, ar putea fi cartea unui autor care a împlinit de curând patruzeci și trei de ani și faptul, departe de a-l încânta, i-a dat o neliniște în plus – ca și cum n-ar fi avut destule până acum!