Toporul de argint

Pădurea tăcea.

Printre copaci se furișa, fără prea mare grabă, un lup șchiop. Se opri chiar lângă marginea drumului. Ridică botul ascuțit și mirosi lung văzduhul. Deasupra pădurii soarele înota pe un cer complet senin. Lupul încercă să privească în sus, la soare, dar nu reuși.

Ușor, abia auzit, lupul cel bătrân și șchiop scotea un fel de mârâit surd, ce făcea să vibreze foile de ferigă de sub botul său. Nu mârâia din cauza foamei, fiindcă nu-i era foame. Nici de teamă. Nu, lupul cel bătrân și șchiop pur și simplu cânta. Se simțea bine. Iarna era încă departe. Poate avea să fie ultima sa iarnă. Și despre asta cânta. Dar deocamdată, în pădurea ușor atinsă de toamnă, se simțea ca-n anii de demult, ai tinereții, când alerga în fruntea haitei cenușii. Și despre asta zicea cântecul.

Stând acolo pitit la marginea drumului, lupul poate aștepta sa vadă vreun om trecând. Oamenii îi stârneau o anumită curiozitate. Îl interesau chiar. Asta fiindcă era un lup foarte bătrân și înțelept…

Și despre asta zicea cântecul…

De jos se auzi un motor care trăgea greu pe serpentine. Când mașina apăru, lupul se retrase nițel în pădure, dar nu prea mult, fiindcă nu se temea. Un minut, sau două, alergă printre copaci, urmărind mașina. În cele din urmă se opri, se așeză și căscă lung, cu atâta poftă, că-i trosniră fălcile.

Din autobuz Adrian observă și el umbra cenușie care gonea șchiopătând printre copaci.

— Priviți, un lup! Ne urmărește un lup! Exclamă unul din pasageri.

Apoi mașina coti și lupul nu se mai văzu. Umbrele se clătinau printre copaci. Prin rețeaua lor soarele puncta pământul cu săgeți subțiri de lumină. Adrian zâmbi. Toată ființa îi vibra, pradă unei nervozități pe care încerca din toate puterile să și-o înfrâneze. Privirile celui din stânga îl cercetau la răstimpuri cu insistență.

Oare?

Îl observase încă înainte de a se urca în autobuz. Călătorii își tot priveau furioși ceasurile, în timp ce șoferul nu se hotăra să sfârșească o convorbire plăcută, în fața autogării.

Adrian revăzu scena într-o clipită: tânărul acela, cu părul negru, imens, vâlvoi, cu fața prelungă, slabă și palidă, observându-l tresărise vizibil. În ochi îi lucise întâi surprinderea, iar apoi ceva asemănător cu bucuria…

Dar imediat bucuria lăsă loc îndoielii. Fața i se lungi și mai mult, ochii mijiți continuară să cerceteze chipul lui Adrian.

Acesta, evident, nu înregistrase decât parțial toată gama de sentimente prin care trecuse tânărul din stânga. Firește, se prefăcuse că nu observă nimic din interesul pe care i-l arăta celălalt.

Adrian privea afară preocupat, răspunzând monosilabic și în contratimp cetățeanului care ședea chiar lângă el, un rotofei cu pălărie de paie și cu o nesfârșită poftă de vorbă.

Nu era de loc urât drumul acela!

Serpentinele își înlănțuiau spiralele uimitoare, escaladând ca treptele unei scări muntele împădurit și bătrân. Autobuzul urca încet, mormăind ostenit, clătinându-se greoi ca un uriaș elefant.

Fiecare întoarcere de o sută optzeci de grade pe curbă părea o lovitură prelungită de gong, o întindere a unui nerv nevăzut, curmată brusc.

Adrian își scutură capul, ca dintr-un vis. Își dădu seama deodată că pisălogul de lângă el îl întrebase ceva pentru a treia oară. Ce anume, n-avea habar.

— Ia mai tacă-ți fleanca și mai du-te dracului! Se răsti Adrian.

Rotofeiul cu pălăria de paie rămase cu gura căscată, în vreme ce obrazul i se împurpură încet, semn sigur că furia îl cuprinde, înlăturând încet mirarea…

Nu, să fim serioși, nu s-a întâmplat așa ceva. Adrian mai degrabă ar fi înghițit un arici viu decât să se adreseze atât de nepoliticos unui necunoscut. Îl trimise la dracu', e drept, dar în gând…

Strălucirea zilei începu să pălească undeva, umbrele prinseră a se lungi. Adrian se gândi pe neașteptate la lupul șchiop pe care-l văzuse fugind printre copaci… în acest ceas pădurea încremenise, parcă în așteptarea unei schimbări.

În buzunarul stâng al hainei, la piept, Adrian păstra un mic obiect rotunjit, ce pulsa ca o inimă, trimițând un zvon mărunt, un clinchet argintiu.

Istoria acestui mic obiect este deocamdată scurtă, dar nu și simplă.

Cu puțin timp în urmă, abătându-se pe o potecă prea puțin umblată, un inginer silvic plecat la pescuit, însoțit de pădurarul de prin partea locului, observase printre ramuri un sclipăt blând, roșiatic. Sursa acestei licăriri era un ceas, un mic ceas de damă aurit, având formatul „de buzunar”, așa cum se purta la gât acum o jumătate de veac.

Nu era, desigur, o întâmplare obișnuită să dai peste un ceas, legănându-se între ramuri, în desișul pădurii! Mai ales că împrejur n-a fost descoperită nici o urmă… Și mai ales că micuțul ceas mergea, indicând cu exactitate ora!

În timpul nopții plouase și picături mici se mai prelingeau pe lănțișorul subțire. În liniștea plină de tresăriri a pădurii, ceasul continua să ticăie, trimițând împrejur impulsurile lui străvezii.

Cercetarea ulterioară, amănunțită a ceasului a dus la unele concluzii. Marca: „Wizard”. Data fabricației: 1903. Un amănunt important: mecanismul era prevăzut cu un arc ce trebuia tras doar o dată pe săptămână, ceea ce explica oarecum lipsa urmelor; ceasul se afla probabil de mai mult timp acolo, poate de câteva zile, și continua să meargă; între timp plouase de două ori – urmele se șterseseră.