Amnezia la romani

Povestea-vieții articolelor ce urmează: în vara anului 1990 Gabriel Liiceanu îmi sugerase, pentru editura Humanitas alcătuirea a două volume: „Scrisori” și „Articole”.

I le-am înmânat prin august același an.

Numai că Mineriada iliască și spaimele provocate de ea l-au făcut pe bravul editor să retragă de pe piață, să depoziteze apoi să distrugă volumul de mărturii despre mișcarea pentru drepturilor omului.

Culoarea curcubeului '77, apărut în chiar momentul Mineriadei; deasemeni să respingă („Nu avem hârtie.”) volumele comandate.

„Scrisorile” au fost publicate în 1995 la Familia, Oradea: „Articolele” – un volum de peste 1000 pagini – au fost solicitate de Viorica Oancea, directoarea editurii Litera. Ea a scos două „extrase”, intitulate, ambele Amnezia la români – deși textul cu același titlu nu a fost inclus în niciuna – în 1993 și în 1995, totalizând 200 pagini.

Acestea au fost adunate, aici.

Textele au fost dactilografiate de LOREDANA MITRUȚ mulțumiri.

AUTURA AUTORULUI LA CE SLUJEȘTE POETUL

{Ianuarie 1985) „Eu cred că suntem un popor vegetal”, scrie Ana Blandiana. Frumos spusul, sfâșietor înțelesul: „frunză-verde”, „codrul-frate-cu-românul”, „retragerea în păduri și munți (împăduriți, se înțelege) – pe acestea le știam, și chiar prea; a trebuit să vină un poet – și încă femeie!

— Să spună răspicat, negru pe alb, ceea ce noi ceilalți abia dacă îndrăzneam să gândim, fiindcă amărăciunea, supărarea noastră pe noi înșine rămânea dincoace de prag, pe terenul moral-imoralului, ne vedeam de-căzuți, de-veniți (firește, din pricina evenimentelor). Și iată, a trebuit să vină o femeie-poet, ca să aflăm că poporul român nu este nici resemnat, nici „suflet-de-slugă„, nici imatur, nici mișel, nici imoral – ci, senin, amoral, vegetalul neștiind, nesimțind, nejudecând – „Cine a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?” -am citat din același poem al Anei Blandiana.

Desigur, poezia e poezie, poeții gândesc în metafore și cu toate că detestăm cenzura care îi cere poetului: „Explică ce-ai vrut să redai, aici?”, ne aducem aminte că marii poeți scurtează drumuri, sar peste etape obligatorii, mergând la esență – esență la care gânditorul așezat, omul de știință vor ajunge. Cândva; binișor mai târziu.

Dând Cezarului ce se cuvine Cezarului și Anei Blandiana ce se cuvine poetului, să ne întrebăm, totuși, dacă această condamnare fără apel, această arătare cu degetul a ne-ființei unui popor sunt atât de. Metaforice.

Pe de o parte, conducătorii comuniști, primitivi în structură (altfel nu ar fi ajuns „conducători”), au mai fost schilodiți de vizionarismul marxismului leninizat (stalinizat, hrușciovizat, ceaușizat etc): făcându-și chip cioplit din viitorul-de-aur („culmili celi mai 'nalți” – se zice în româneasca scornicizată), neglijând, chiar călcând în picioare prezentul altora; mărșăluind cu privirea ațintită prea sus și prea departe, nu numai că nu înaintează, ci coboară: măcar dacă ar coborî doar ei înșiși, însă trag, împing în prăpastie pe toți și totul. Sacrificând prezentul – încă o dată: al altora – pe altarul unui „viitor de aur” (în care, zic ei, câinii vor umbla cu covrigi în coadă, distribu-indu-i „fiecăruia după necesități”), dovedesc, de aproape 70 de ani, în Rusia, de peste 40 de ani și în România, că nu știu, nici nu vor să afle ce este aceea o „perspectivă”, deși folosesc acest cuvânt până la sațietate. Să ne amintim de promisiunile „jurate” ale lui Hrușciov că U. R. S. S. va ajunge, „chiar depăși” țările capitaliste în vreo 15 anișori (el măsurând timpul cu cincinale – trei). Ca să dea greutate discursurilor, a anunțat distribuirea gratuită a chibriturilor. Și să ne amintim de mărturisirile de după „detronare”: nu mințise deloc, atunci când afirmase ceea ce afirmase; „Eram convins că acel viitor este cu totul posibil, pentru că. Nu îmi percepeam prezentul, fiindcă de multă vreme – chiar înainte de a deveni secretar general al P. C. U. S. – nu mai percepeam realitatea.”

Fiindcă am pomenit de Hrușciov, să ne imaginăm că în luna martie, acest an, după 30 ani-lumină, luminătorul nostru național este invitat să-și petreacă bătrânețele în pace – o să i se găseaseă un acoperiș, de pildă cel al „muzeului” din satul natal; să mai zicem că, din acel moment, va putea să se dedice cu totul pasiunii sale pentru „pozzie”, însă, printre picături, își va scrie (vreau să spun: dicta) memoriile. Dacă, în exterior, Hrușciov a însângerat Ungaria, a ridicat zidul Berlinului, a împins prea departe pionul în Cuba, în interior a zdruncinat din temelii piramida stalinismului. Insă, odată „la pensie, a avut, nu onestitatea, ci luciditatea de a analiza procesul de schizofre-nizare a dictatorului – cu atât mai grav, cu cât acesta este un incult-profund, iar la asemenea specimene, complexul de inferioritate se manifestă printr-un agresiv complex de superioritate. Va avea Ceaușescu, odată „pensionat„, curajul de a analiza cei „20 de ani lumină„, de la nivelul pământului? Va avea măcar un strop de luciditate, să recunoaseă măcar a mia parte din „măsuri” citește: erori?

Ne îndoim. In această privință, într-adevăr, România este „originală” (spunem este, fiindcă anticipăm. Din toată inima): Dictatorul nostru este ceea ce este și chiar dacă, din luna martie '85 nu va mai exercita puterea reală, acolo, la pensie, va continua să dicteze, fără pauză, fără ruptură.

Cu o deosebire: imaginarii executanți ai hotărârilor Lui, în imaginația Sa, vor nota fiecare silabă, fiecare icnet, fiecare interjecție, și, tot în imaginația febrilă a detronatului executanții vor executa orbește ceea ce crezuseră ei că au înțeles din ceea ce crezuse El că dictează.

În măsura în care nici el, nici „colaboratorii” săi nu au legătură cu poporul, cu acest „popor vegetal”, să-i clasăm în regnul mineral.

Cât despre noi, „vegetalii”, după ce vom remarca încă o dată marea poezie a celor patru poeme publicate de Ana Blandiana în revista Amfiteatru din decembrie 1984, vom băga de seamă altceva.