Astra

— Inventar? Cum așa: in-ven-tar?

Doamna Formatmic, ea a silabisit întrebarea. Și înainte și după ce a citit anunțul de pe ușa bibliotecii. De ce, și înainte? Să fi știut ea, de ieri? Dacă a știut de ieri, azi de ce-a mai venit, să degere pe-aici, prin parc?

La început – sus, înăuntru, la cald – doamnei Formatmic i-am spus (firește, în gând): Doamna Vulpe. Fiindcă și în sala de lectură își păstrează vulpea, una roșcat-deschisă, aproape gălbuie și cu ochi verzi, sticloși; își lasă la vestiar paltonul de cartelă, șoșonii bărbătești – sau femeiești, în care caz: ce femeie!

— Îi schimbă cu papuci de pâslă neagră, făcuți de mână; de vulpe însă nu se desparte, o duce, o mută mereu de pe un umăr pe celălalt, de aceea îi și alunecă, dar am observat: când vulpea sade cuminte, la locul ei, Doamna o caută-ntr-una, orbește, o mângâie ca pe o pisică și tot ca pe o pisică o mută; însă când vulpea se chiar prelinge pe jos, nu o mai caută stăpâna. Așa le-o fi înțelegerea. Intre babă și mâță.

Nu e chiar babă – acolo, sus, la cald; aici, în fața ușii, de frig, s-a băbit. Așa arată și femeile mai tinere, pe timpul ăsta, pe timpurile astea. Când nu sunt lăsate să intre la cald, în bibliotecă.

Acolo sus, de mai multe ori m-am ridicat de la locul meu, ca să adun mâța de pe jos și s-o pun la zvântat pe gardul scaunului Doamnei, însă abia a treia zi am băgat de seamă ce fel de cărți citește Doamna cu pisică-vulpe: numai de format mic, legate în marochin, cu flori de aur pe coperte și cu, pe cotor, trei litere: I S G – pe astea le-am văzut numai la plecarea-venirii Doamnei, când cartea era închisă. Așa că, la următoarea prelingere pe parchet a blănii, am tras cu ochiul: am văzut cum citea ea, altfel decât lumea: cu o lupă cum n-am mai întâlnit: și dreptunghiulară și de două ori mai mare decât cartea și fără mâner – cu două torți ca o tăviță; cam ciobită într-un colț, căpătase curcubeu.

— In-ven-tar? Repetă ea, silabisind întrebarea, mirarea.

De ce s-o mai fi mirând ea, care știe? Sau poate că nici ea nu știe?

Doamna Formatmic (o cheamă Sângiorgiu, dar nu contează), ea este de format mare, chiar spre foarte, poate de aceea citește, acolo sus, unde acum o fi cald și bine – citește cărți de format mic de tot. Asta se cheamă, am citit eu într-o carte: compensație, Doamna se compensează nu doar cu cărțile, ci și cu nasul: unul mic-mic, la obrazul ei mare se pierde, parcă nici n-ar exista (asta se va fi chemând: compensația compensației), în schimb – fiindcă este un în-schimb pe lumea asta – în-schimb are un mamă-mamă atât de lat, încât ocupă cu el două-trei scaune alăturate -în fapt, numai unul, în centru, dar pe cele din lături nu poate sta alt cititor: nu se face să te atingi, fizic, de o cititoare.

M-am tot întrebat, la început, acolo sus, în sala de lectură, unde trebuie să fie cald, o nebunie! Să tot stai, acolo, sus; m-am tot întrebat: ce cărți atât de prețioase va fi studiind ea cu lupa-tăviță?

Mi-am zis: desigur, mari-rarități, piese-de-muzeu, în fine, comori ale civilizației, la care nu ai acces decât la o mare bibliotecă, precum Astra noastră. Și pe care le descifrezi, nu le citești – cu lupa.

Am pândit-o o după-amiază întreagă să iasă și ea, într-un loc, într-o pauză, să se spele pe mâini la closet, cum am auzit că se zice despre doamne; ori să fumeze și ea o țigară – rare femeile de format mare, nefumătoare. Când, în sfârșit, s-a dus la spălat (și am constatat cu uimire că fundul nu i-i atât de foarte mare, fiindcă nu i-i de jur-împrejur, ci numai lat: din profil arătând normal de tot), mi-am făcut de lucru pe la scaunele ei, m-am uitat la carte și am aflat: pe giuvaerul acela din piele roșie stătea scris cu aur: HAMLET. Mi s-au părut cam mari literele din titlu față de formatul copertei, dar mi-am zis că și acolo va fi vorba de vreo compensație – mi-am mai zis: ce grozav să citești Hamlet în format mic, cu lupă de format mare! Și cu toate că la fișier eram încă departe de SHA., m-am hotărât ca, a doua zi, să fac un salt să-1 cer și eu pe Hamlet.

Știam, îl citisem de mai multe, ori, fiindcă îl am, de la Șeica – însă numai în format obișnuit ca pentru o bibliotecă de gimnaziu; îl am, dar împreună cu alte piese; și numai în românește. Sigur, din volumul meu, de la Șeica, cel mai mult și mai mult mi-a plăcut „Romeo și Julieta”; pe locul doi l-am pus pe „Regele Lear”, iar pe trei: „Visul unei nopți de vară”- pentru Hamlet nu mai era loc. I-aș fi făcut eu, dar nu mă făcuse el praf, ca pe alții, prea jucau teatru, cu toții, în frunte cu el.

De când am revenit la Sibiu, la liceu, am tot auzit de la colegii externi că „Hamlet” e o culme a gândirii universale, că nimeni pe lumea asta mare n-a scris un monolog mai phu-ther-nhic! (așa zice Septimiu, împușcând din buze cuvântul) decât Afâsauanufl – însă, ca să-1 phă-thrunzi! Trebuie să-1 citești tu, cu ochii tăi și în englezește, în ediții bune, serioase, originale. Nu știu englezește – nici Septimiu, însă știe taică-său, și are, în casă, ediții foarte serioase și originale. Mi-am zis că, probabil, dacă aș ține între palme o adevărată ediție originală, aș începe să înțeleg și limba și culmea monologului. Insă a doua zi, la fișier am aflat că există o singură, nu ediție, ci exemplar din acela, de format mic și era la Doamna Vulpe, sub lupă; tot din fișier am înțeles că, în plus, formatmicul nu era din cale-afară de original: o traducere în italiană.

M-am mirat mult. Italiana o dibui, deși n-am învățat-o dinadins, însă cum este un fel de română, m-aș fi descurcat -dar ce să fac eu cu limba lui Dante la Shakespeare?; ei s-ar fi înțeles între ei prin latină. Să fie Doamna Vulpe italiancă? După, nume, de ce nu: Sangiorgio, de-un exemplu. O auzisem vorbind, la fișier, cu doamna de la pupitru – nu mi s-a părut că are accent italienesc (ca al Doamnei Tatu), ba chiar destul de țărănesc, cam ca pe Târnave. Însă peste, câteva zile m-am mirat mai puțin când am văzut că Doamna, Vulpe citește cu lupa, în format mic, „Faust”, într-o limbă plină de diacritice – poloneză, sau chiar cehă. Și nu m-am mai deloc mirat, când am aflat de la Octavian că Doamna Sângiorgiu vine la Astra numai de când a fost naționalizată: nu mai are ce face acasă, nu mai are casă; ca să-și aducă aminte de casă, vine la Astra: tatăl ei, un mare negustor de vite umblase cu afacerile prin toată lumea și fiindcă nu știa carte (dar socotea pe degete ca o mitralieră), căpătase patima cărților – însă numai a „cărțulicilor”cum 1 e zicea el; nu numai cumpărase ce găsise, dar și comandase format-mic, în unic exemplar; înainte de război le donase pe toate Astrei. Și de aceea.