Doua reclamatii

Prima: SECURIȘTII.

Către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a României, Domnului Procuror general al României, Ilie Botos.

Numele meu este Paul GOMA. Sunt născut la 2 octombrie 1935 în Mana-Orhei, Basarabia, în prezent domicilez în Franța, Paris 20-eme arr., rue Bisson 27-29 (Certificat de refugie libere par le Ministere des Affaires Etrangeres, l'Office Francais des Refugies et Apatrides no. 0111061, valable jusqu'au 25/04/2006).

În urmă cu 27 (douăzeci și șapte) ani – la 20 noiembrie 1977 – intram în Franța protectoare, alungat din țara mea, România. Vreme de 12 (doispre zece) ani, în exil am militat activ pentru liberarea țării mele de comunism și de securism (Răul Absolut). Însă, vai, la 22 decembrie 1989 a avut loc un putsch de pe urma căruia Securitatea, sub altă firmă, dar cu exact aceeași structură-natură continuă „activitatea” nocivă, distrugătoare a ființei naționale, terorizându-i, sfidându-i pe nefericiții mei compatrioți, eterne victime.

În curând se vor împlini 15 (cincisprezece) ani de când, pasămite, „comunismul a căzut”, „Securitatea a fost desființată-pedepsită” – însă (acum mă autocitez, extrăgând din răspunsul dat, în 1992, lui Mircea Snegur, care mă invita „acasă, în Basarabia” și lui Ion Iliescu, cel care mă poftea în România în 2002): „Nu călătoresc în țări comuniste unde domnește, în continuare, KGB-ul – la Chișinău și Securitatea, fiica sa credincioasă – la București”.

Dacă afirmațiile mele ar fi (fost) false, calomnioase, atunci cum se explică prezența, în toate structurile de stat și de partid – nu e o scăpare! E un adevăr – a activiștilor dinainte de 89? Cum se explică prezența în Securitate (nu: în „fosta Securitate” cum cer să i se spună securiștii, ci în același blestemat „Organ”), a tuturor criminalilor care ne-au terorizat de când ne-au ocupat rușii, în 23 august 1944? Cine poate explica sutelor de mii (nu milioanelor?) de victime ale Terorii de Stat și de Partid, citește: Securitatea, „necesitatea” prezenței obraznice, sfidătoare – în afaceri, în presă, mai ales la televiziune – a notoriilor bolșevici ca Brucan, Mizil, Pavel Câmpeanu, Burtică, Iliescu – a torționarilor cunoscuți de toată populația penitenciară a României (. Penitenciare) ca Gheorghe Crăciun, Victor Achim, Ristea Priboi, Mihai Pelin, Onișor Onițiu, Gheorghe Enoiu, Nicolae Pleșiță, Mihai Caraman?

În această „Românie liberă, democrată” mă poftea Iliescu, explicându-mi că. Ce a fost, a fost, acum e altceva, hai să ne reconciliem (!), să ne avem ca frații – căci toți suntem români?

Dar eu nu sunt român – ca Brucan, Mizil, Burtică; român, eu – ca Petre Roman? Ca Talpeș? Ca frații Păunescu, Voiculescu, Cataramă?; „român” -ca Enoiu?; ca Pleșiță?

Eu sunt – ca milioane de alți compatrioți – român-ca-victimă a ticăloșilor care, în 15 ani de „reflecție”, nu și-au recunoscut grelele păcate și nu și-au cerut iertare celor pe care îi hăituiseră, amenințaseră, șantajaseră, umiliseră -pe ei și pe famiile lor până la a șaptea spiță – arestaseră, torturaseră, droga-seră, internaseră „la nebuni” – deportaseră, uciseseră.

Ei, eternii securiști vor pretinde că nu se simt vinovați, fiindcă. Niciodată, nici o „instanță” nu le ceruse asta (să recunoască faptele lor rele, să ceară iertare pentru ele);

Ei, eternii securiști vor mai pretinde că nu au de ce să se recunoască vinovați, ei fiind militari-în-campanie, or militarul execută ordinul, nu îl discută.

Și nicicând, nimeni nu le-a dat peste bot astfel: „Dacă nu s-a găsit încă nici o „instanță„ care să vă ceară asta, înseamnă că România nu este deloc „democrată, liberală„ și că a devenit urgent (după 15 ani!) să se introducă acele instanțe. Dacă Americanii nu țin seamă de dosarele voastre, ale criminalilor, când cooptează în NATO – Europenii („vechi„), da: își imaginează obraznicii-escrocii-impostorii de pe Dâmbovița că Franța, Germania, Belgia, Olanda, Marea Britanie vor primi în Comunitatea Europeană o țară care nu 1-a judecat pe generalul sovietic Mihai Caraman pentru acțiunile lui anti-Europa, anti-NATO, în serviciul URSS?; nici pe Pleșiță, mână dreaptă a lui Ceaușescu, prieten și comanditar al teroristului Carlos?; „Securitatea voastră nu a fost și nu este Armată (ba totdeauna a acționat împotriva Armatei țării), ci o Terifiantă Poliție, iar voi, „luptătorii” ei, chiar purtând grade, niște vulgari polițai care în viața voastră nu ați fost capabili să prindeți un singur spion sovietic (cum se laudă „patrioții” Achim, Enoiu, Pleșiță); salariul crimei, uriașele avantaje materiale prin care vă deosebeați de restul populației fuseseră zmulse de la gura numitei populații, pentru a vă plăti pe voi, terorizatorii aceleiași populații”.

Ca să scurtez: pentru că „instanțele” nu au existat, deci nu au mișcat vreme de 15 ani, eu, una dintre victimele permanente ale Securității, îi acuz pe cei care ne-au chinuit vreme de decenii, iar acum ne râd în nas, ca să ne demonstreze că nimic nu s-a schimbat în România, că în România nu există legi împotriva criminalilor securiști.

Pentru a proba acuzațiile, pun la dispoziția Dvs. două cărți de mărturii, în versiune originală, românească, Culoarea curcubeului și Soldatul câinelui, apărute în 1990 și în 1991 la București însă în traducere franceză, germană, neerlandeză au fost cunoscute în Occident din 1979. Deasemeni un text (Cod „Bărbosul”) ce va fi editat în 2005, alcătuit din documente primite de la CNSAS prin istoricul Stejărel Olaru (care este împuternicitul meu de a depune această plângere la Parchet în numele meu și de a-i urmări cursul).

Cer să fie traduși în fața instanței următorii securiști – în ordinea cronologică a „vigilenței patriotice” a lor:

1. Buzescu Ion, în 1949 maior și comandant al Securității din Mediaș; subalternul său, căpitanul (?) 2. Paszty. Aceștia au fost cei mai zeloși (citește: sălbatici) „anchetatori” ai celor peste cincizeci de locuitori ai comunei Buia, jud. Târnava Mare, arestați în februarie 1949, în urma unei provocări a Securității, având scopul „preparării” (citește: terorizării) lor pentru a „adera de bună voie” în colhoz. Ei și nu doar ei au torturat pe toți arestații – printre care pe tatăl meu și pe mama mea. După șase luni arestaților li s-a dat drumul (colhozul se realizase, Buia făcea parte din primele 5 din țară.), fără explicații, fără scuze.