Jurnal 2002

IANUARIE

Joi 3 ianuarie 2002

Eram convins că am început a nota din chiar 1 ianuarie. Voi fi pierdut. Hârtia.

Ieri am expediat vreo 30 plicuri cu Scrisoarea către S. D. (.) Ger. Am impresia că mi-a înghețat – ca să spun așa – leușteanul.

Sâmbătă 5 ianuarie 2002

De-ale grădinăritului: azi a urcat temperatura de-asupra lui zero; așa că am zăbovit mai mult pe balcon, am ridicat „perdeaua”, să văd rezultatul gerului de o săptămână: ei bine, florile mari, lemnoasele: sulfina, lavanda, rosmarinul – arată normal, chiar. Înflorite. Doar leușteanul: frunzele i-au pălit, i s-au fleșcăit. Am pipăit pământul din vasele în care șed: e moale, aproape căldicel – față de bolovanii înghețați din bacurile lăsate pe balustrada balconului. Sper că rădăcina leușteanului nu a fost atinsă. Am mai îmbrobodit-o.

Cu astea mă ocup – și cu Buteliile. Sunt aproape gata de. Fotocopiere.

Miercuri 9 ianuarie 2002

Lupan m-a anunțat: nu ia Basarabia. Mă așteptam. Luni 14 ianuarie 2002

Am terminat cu calibrarea Buteliilor: 540 pagini îndesate. Și a jurnalelor: 420. Urmează să fie copiate pe discuri.

Miercuri sau joi (sau marți?) are să vină pe aici Bocholier. Sper să ne avem ca frații.

Duminică 20 ianuarie 2002

Azi tata ar fi împlinit 93 de ani – dacă n-ar fi murit la 58.

A fost Bocholier pe aici. Impresie foarte bună. Numai că. Nici el nu a câștigat la loterie, ca să traducă fără plată (deocamdată, sper eu.). A rămas să mai facă vreo 20 de pagini, cu acelea să mă prezint editorilor.

Dacă am să mă prezint cu Basarabia. Înainte de vizita lui Bocholier începusem a fi încercat de îndoială: a) îi interesează pe francezi o asemenea carte?; b) este Basarabia o carte bună? Cum nu am căpătat răspuns de la mine însumi, m-am mutat cu gândul la altă carte: Sabina. Am revăzut-o pe ici pe colo. Acum este gata de imprimat (din păcate, la imprimanta ordinatorului, nu la imprimeria editurii ALL, cum fusese promisă.

Culcer mi-a telefonat că 1-a contactat pe internet Andrei Vartic – vrea coordonatele mele. Eram încă în casa din Jean Moulin când au încetat contactele dintre noi. I-am scris în două sau trei rânduri pe singura adresa disponibilă redacția revistei Basarabia: nu am primit răspuns. Am aflat mai târziu că nu mai era acolo. Bine, dar o scrisoare poate fi re-condusă, ori dată în mână destinatarului, nu? Ei bine, și basarabenii sunt români: nu i-au transmis lui Vartic scrisorile mele, cu toate că noua echipă mă contactase pentru colaborare: Irina Nechit, cunoscută la Die (Drome) în toamna lui 1996, promisese că la Paris are să mă viziteze (împreună cu Galaicu-Păun). N-a (u) venit – atunci am înțeles că Buzura își băgase coada lui de Fărăviolențist purtător de cuvânt al Securității, îi va fi șantajat cu banii: dacă-i mai publică pe Grigurcu și pe Goma, nu le mai dă fond. Iar ei au ascultat. Ce nu face basarabeanul știutor de carte pentru un fond, acolo – ca Vitalie Cibotariu, de la Contrafort – și argat al lui Buzura. O să-i retelefonez lui Culcer, am să-1 rog să-i transmită el pe internet adresa mea.

Ieri am fost la doctor. Saburina mi-a dat alt medicament. Încă din cabinetul ei m-am simțit mult mai bine.

Marți 22 ianuarie 2002

Am terminat pregătirea textului Gherla/Lățești: 240 pagini. Iarăși sentiment de gol. Nu mai văd unde pun piciorul.

Sâmbătă 26 ianuarie 2002

Am ajuns și azi. Între timp am pregătit Bonifacia – să fie.

Aceeași senzație plăcută-neplăcută, înălțătoare-depresivă, exci-tantă-provocatoare de greață: muzica. Eram gata să spun: muzica altora, la care eu particip doar ca auditor, însă e sigur: dacă aș fi eu compozitor sau doar interpret (oricum, productor de), nu m-aș simți mai bine.

Am încercat să deslușesc această stare în Sabina. Nu cred că am reușit să mă fac înțeles – de mine. Nu am izbutit să-mi fac un desen, ca să văd, eu: muzica, pentru mine e ca un drog, ca un viciu, ca o vrajă (în sensul: vrăjit de vrăjitoria unei vrăjitoare: substanță, femeie). Oricum: sânt fericit, în extaz atâta vreme cât mă aflu în muzică -dar brusc nefericit – ca după dragoste trupală – când mă trezesc (din muzică) și constat că pierd timpul, că pierd ascuțișul cu care percepeam lumea. Să mă despart de muzică – ce păcat, ce durere, era atât de bine, atât de la adăpost în ea. Dar o fac. Nu pentru că mi-ar plăcea (să mă desparte de ea), ci probabil pentru că am ajuns să am antrenament în materie de despărțiri. De privări. De lipsări.

Jumătate din viață mi-a fost anihilată, amputată de lipsuri materiale: sărăcie, mediu social, condiție de marginal (refugiat); de cealaltă jumătate de viață m-am ocupat eu însumi, eu mi-am stricat-o, interzicându-mi acele plăceri care m-ar fi făcut vulnerabil în fața Balaurului politico-polițist: Securitatea.

Din acest motiv nu am avut mașină (automobil) – sărac eram, dar ce nu făcea românul sărac, pentru a avea mașină? Ei bine, eu m-am. Abținut (și nu a fost din cale-afară de greu): o mașină făcea să se multiplice cu 10 (numai?) pericolul de a. avea o întâlnire (cu totul și cu totul întâmplătoare) cu un tractor d-al nostru, dân popor;

Din acest motiv m-am abținut de la băutură. Încă o dată: sărăcia nu m-ar fi împiedecat deloc să beau – aș fi făcut ca ceilalți: aș fi luat bani de la Fondul Literar și i-aș fi pișat la closetul restaurantului Casei Scriitorilor. Însă n-am vrut să ofer Securității și acest ciomag cu care să mă altoiască: știam, vedeam înjur: băutura îl face pe om vulnerabil, slab, fragil, șantaj abil – eu îmi închipuiam că am alte „chestii” de făcut în viață, deci trebuia să renunț la plăcerile obștești. Nu eram un abstinent, la o lună ori la un trimestru mi se întâmpla să fac un chef strașnic. Atunci – într-un timp dat – beam cantități infinit mai importante decât colegii de pahar, dar spre deosebire de ei, eu făceam o beție simpatică, veselă, sentimentală (dar nebăloasă) și, din câte aflam după aceea, nu făceam nici scandal, nici mă dedam nici la vitejii de-ale lui Țepeneag, nici la. Ofense (acelea erau rezervate stării de trezie.);