Jurnalul unui antisemit (2003)

Miercuri 1 ianuarie 2003

Am pregătit dactilograma Soldatului câinelui. Dincolo de oboseala și de enervarea pricinuită întâi de căutarea manuscrisului; de pornirea corectării pe o copie greșită; în fine, pe original – am constatat că nu e deloc rea cartea asta.

Da, domnule. Nu sunt de lepădat „revelațiile”, la casa omului. Mai ales că eu puneam Soldatul. Într-o categorie de jos, dacă nu printre ratate. Constatarea de care vorbesc măcar pentru asta este bună: mi-a arătat (în fine, ea a încercat să-mi spună, eu i-am luat vorba din gură) că Soldatul. Nu-i chiar ratat (ă). Și, potrivit gândirii comuniste: tot ce nu-i foarte rău – car'va'zică-i foarte bun – pentru noi!

Vineri 3 ianuarie 2003

Ieri am primit de la Colesnic șpalturile de la Săptămâna Roșie. Le expediase din Chișinău în 20 decembrie 2002.

Am corectat cele 90 pagini în 6 ore. Le-am re-corectat – până seara. Azi dimineață aveam de gând să merg devreme la poștă; până la deschidere, m-am uitat la ele cu lupa și am dat de o mulțime de greșeli care-mi scăpaseră. Așa că, până la orele 13 am tot. Lupât. În sfârșit, după vreo oră de coadă la poștă (credeam că la prânz nu sunt clienți -ei bine, erau, mulțime!), le-am trimis.

Cu care ocazie am trimis și un exemplar din Soldatul câinelui. Mi s-a părut că iese mai. Ieftin să trimit cartea, nu o dactilogramă.

Nici o veste de la Iurie Roșea. Nici de la Adauge, prietenul și asociatul său. O fi prea devreme.

Acum sânt foarte obosit – și mulțumit. Mai am de făcut două treburi: pe prima am uitat-o, pe a doua la fel, în schimb (sic) mi-am adus aminte de a treia: să pun corespondența pe 2002 într-un clasor.

Deși sânt foarte mulțumit – de șpalturi – sânt foarte nemulțumit (în general, de viața asta împuțită).

Sâmbătă 4 ianuarie 2003

Dau în revista trimestrială Cite Musiques (ian.

— Mart. 2003) scoasă după cum numele spune de Cite de la Musique de un fragment consistent din ultima producție romanescă a lui Philippe Sollers. Deși textul poartă indicația: „propos recuellis par Pascal Huyn”, în realitate numitul Pascal a extras fragmente din cartea lui Sollers L'Etoile des amants, Galimard, 2002 și le-a dat subtitluri.

Acest Sollers! Nu pentru întâia oară mi-1 aduce în fața ochilor (și mai ales la îndemâna. Urechilor) pe bunul meu prieten fidel și turnător personal Sașa Ivasiuc: aceeași brilianță, același foc de artificii, aceeași disponibilitate-capacitate de a vorbi despre tot, despre orice – și despre contrariul orice-ului – cu farmec, cu căldură, cu pasiune, cu convingere (ei, da!), cu aceeași lăudăroșenie (mai ales privind „numărul” femeilor consumate) – în fine, cu aceeași concepție-despre-literatură.

După ce a militat puternic în batalioanele occidentale maoiste (a fost invitat în China, de Mao, împreună cu soață-sa, „refugiata anticomunistă” Julia Kristeva), angajament și concepție despre lume și viață pe care nici azi nu le recunoaște, ca toți cei care mai întâi ne-au făcut foarte-foarte rău, apoi, după Cutremurul Sorjenițân, ceva bine – el s-a ținut de „limbaj”, de telquelism, perioadă în care a scris cărți de ne-fâcție. Îmbătrânind – și separându-se de Kristeva – s-a încercat în roman. De ce nu? Tot poseda el o mare cantitate de cuvinte, mult mai numeroase decât camarazii săi de baricade stânge. Eh, dacă ar fi scris memorii, jurnal declarat, studii de. Anticomunism, autocritice – ar mai fi mers. El însă a sărit cu amândouă picioarele în cizma stângă a romanului. Fiind și în plină criză de îmbătrânețe, a tras-o pe „erotic”, că și-așa era după colț. Mulți comentatori l-au considerat de-a dreptul pornografic; eu – care am citit fragmente din Femmes, prima lui comitere ficțională, l-am găsit doar trivial, ca un licean/masturba-tician, visând o messalină. Nu penibil cinstit, ci un penibil pe care nu-ți vine să-1 dai dracului și să-ți vezi de drum: e prietenul tău și știi că în alte împrejurări nu a fost deloc penibil, că, în intimitate, „are și el părțile lui.” – deci, un curat Ivasiuc.

Așa au trecut două decenii în care „cota” de scriitor a sa a declinat în ochii criticilor, însă în ai cititorilor (vreau să spun: cumpărătorilor) a tot crescut; el care nici înainte nu era un ignorat producător de texte a devenit ceea ce se cheamă: un scriitor popular.

Nimic rău în asta. De ce să vulgarizeze fâlosofâe și literatură și arte plastice și modă și muzică niște. Vulgari rezumatoriști și nu un spumos, un arătoros, un jongleur, un hocuspocusist al cuvintelor?

— Prilej cu care mai învață și francezii ceva franțuzește.

Nu-i cunosc volumul L'Etoile des amants (ce titlu frumușăl! Și bombonatic!), probabil își continuă monologul autoeroticesc; ce mă interesează aici, din aceste extrase: muzica.

Știam – din citite, din auzite (adică din gura lui, la radio, la televizor) – că îi place muzica, ceea ce semnifică foarte mult la un scriitor francez; știam că „plăcerile” lui – în materie de muzică – sunt, ca să spun așa: juste, adică mai mult decât onorabile. Se vede: Sollers a frecventat muzica de calitate, atât din clasică, cât și din jazz – „și flamenco”! Ține el să precizeze de vreo șase ori pe trei pagini. Devine chiar simpatic, atunci când mărturisește că îl admiră pe Glenn Gould și se visează contrabasist într-o formație la New Orleans.

Ce am cu Sollers și cu muzica lui? Doar gusturile lui merg în același sens cu ale mele. Da, în același sens merg, însă nu în același pas, citește: tonalitate.

În raporturile cu muzica (recunosc: nu determinante) îl găsesc pe Sollers același scriitor ca și scriitorul român meloman (cu excepția lui Caragiale, a Ninei Cassian și a Soniei Larian – care știau/știu muzică): persoane „iubitoare de muzică”, „cunoscătoare de muzică” (au fost la concerte, au ascultat emisiunile muzicale de la radio, au cumpărat discuri.). Atât. Acestor melomani muzica le rămâne pe dinafară, pe de lături, dacă nu: străină, atunci sigur: de-duminică. I-aș compara cu trecătorii pe lângă o livadă cu pomi încărcați de fructe coapte, minunate: ei se opresc, privesc, se minunează, „apreciază” imaginea fructelor, dar nu fac pasul: fie să sară gardul, hoțește – și să fure, fie să meargă la poarta gospodăriei, să-i declare stăpânului că tare ar vrea să cunoască (intim) fructele-celea.