Scrisoare deschisa

Paris 11 iunie 2002

Am mai spus-scris – și bine am făcut:

Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, neprietenul meu, analfabetul Ceaușescu a dat ordin, în 1970, ca volumul Camera de alături să fie retras din librării și din biblioteci, depozitat undeva – dar nu distrus;

Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, prietenul meu Liiceanu, directorul editurii Humanitas, în luna iunie 1990 a retras din librării volumul de mărturii de el (abia) editat, Culoarea Curcubeului, Cutremurul Oamenilor, '77, iar în 1992 a trimis la topit întregul tiraj. Operă în care a fost susținut până în pânzele albe de culturalizatorii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, de proaspăt-culturalizata Gabriela Adameșteanu și de subordonații săi de la revista 22;

Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, Marin Sorescu, director al editurii Scrisul Românesc din Craiova, în schimbul portofoliulului Culturii, în 1993-94, a distrus plumburile unor cărți, printre care și ale romanului meu Gardă inversă;

Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, sora lui Mihai Botez: Viorica Oancea, directoare a editurii Litera, în colaborare cu Ioana Pârvulescu, a masacrat volumul de texte publicistice, selectând fantezist și scoțând, în 1993 și 1995 două broșurele, ambele intitulate cu infinită fantezie: Amnezia la români – dealtfel nedifuzate…;

Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, cărturarul Marian Papahagi, director al editurii Echinox, a solicitat și a obținut bani de la Soros apoi… Nu a publicat volumul Patru dialoguri, dar 1-a anunțat (în revista 22) ca… Editat;

Patru editori-prieteni – toți patru, nu doar alfabetizați, ci reprezentând piscuri ale culturii române cotidiene – care, cu toții, îmi solicitaseră volumele în chestiune…

Și pe acestea le-am mai spus-scris – le scriu-spun a/7-a oară:

Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, în 1997 Monica Lovinescu a dat semnalul campaniei de presă împotriva Jurnal-uhxi prin: «îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma!»; la ea a participat cu nesfârșit curaj, scriitoricimea cu ale sale părți sedentare: Geta Dimisianu-Bianca Balotă;

Pentru a-mi – totuși – închide gura-de-hârtie, Monica Lovinescu a emis, în 1998, ukazul: «Goma e contestat» – și… N-am mai fost editat!;

Pentru a-mi închide, odată, gura-de-hârtie, Nicolae Manolescu a anunțat în 1999 că nu-1 va mai publica în veac pe Paul Goma în România literară – și așa a fost.

Pe cestelalte nu le-am mai spus-scris – le scriu-spun azi:

Întors la stadiul de scriitor samizdatizat – prin grija colegială a scriitorilor români cotidieni, am încercat să-mi fac auzit glasul-de-hârtie multiplicând textele publicistice în câte 15-20 exemplare și trimițându-le prin poștă.

Iată că în această iarnă-primăvară cineva a ținut să împiedece „difuzarea prin poștă a materialelor dușmănoase-calomnioase”: în ultimele săptămâni am primit de la corespondenții mei vestea că, oriunde ar fi fost domiciliați (Piatra Neamț, Constanța, Cluj, Fălticeni, București), plicurile conținând textul eseului „Basarabia și «Problema» „ au ajuns la destinație după… Două luni de zile – însă mai există zece destinatari care încă nu mi-au confirmat până azi, 11 iunie 2002, primirea a ceea ce fusese trimis de la Paris în 21 februarie – adevărat, tot 2002). Nu voi pierde timpul întrebând: «Oare cine mi-a oprit-citit textele? Securitatea ca instituție? Un răcan cu oarecare putere de a face rău? Și – oare – se va fi știind acolo-sus ce se petrece aici-jos?»

Nici înainte de 1989 și nici înainte de noiembrie 1977 când am plecat în exil nu judecam: „Dac-ar ști Tovarășul ce fac ăștia mici, în numele lui, le-ar rupe urechile!”

La sfârșitul lunii aprilie mi-a telefonat de la București Ana Blandiana, anunțând că în 29 mai va avea loc un colocviu în care se va vorbi și despre „Mișcarea Goma”; a doua zi am primit o scrisoare de două pagini în care expeditorul îmi zugrăvea în termeni elogioși „Mișcarea Goma” și îmi explica semnificația ei pentru istoria României…

— Încheind: „Știu că, după Revoluție, lupta dumneavoastră și, în general, atitudinea fermă pe care ați avut-o nu au fost prețuite la justa lor valoare, nici în mediile politice, nici în cele scriitoricești, nici chiar în cele ale societății civile. Ele nu și-au primit cuvenita recunoaștere (subl. În text). In virtutea a ceea ce reprezentați, ați așteptat, cum era și firesc, să fiți învitat în România și nu ați fost. Este, poate, și vina mea. A sosit, cred, timpul să trecem peste toate divergențele și incomprehensiunile trecutului, să vedem ceea ce ne unește. Invitându-vă acum, oficial, aș dori să îndrept această greșeală, în numele unei țări care, de fapt, nu v-a uitat. Vă aștept în România.

„Președintele României „Ion Iliescu”

Am răspuns pe dată: „Paris, 1 mai 2002 „Confirm primirea scrisorii din 24 aprilie 2002, semnată: «Președintele României (,) Ion Iliescu».

„Paul Goma”

Nu mă mai mir că faptele mele de scris, gura-mare a mea deranjează pre mulți; nu plâng de mila acelor scriitori români care îi reproșează lui Vasile Gheorghe că nu mă ucisese în 1956, lui Pleșiță că nu mă lichidase în 1977 – fie și în 1981, în exil, pentru ca acum breslimea de expresie română să se simtă ca-n sânul lui Avram! Nu m-am considerat, în 25 decembrie 1989 (teledifuzarea execuției Ceaușeștilor) peste măsură de inteligent ca să înțeleg – și să accept: „revoluția” era curat-Caragiale: cu voie de la polițiune; nu m-am crezut futurolog (ca Tismăneanu, cel care prevede trecutul, doar prezentându-ni-1 pe Mizil), pentru a-i răspunde, în 1992 (ia te uită: a trecut un deceniu!), lui Mircea Snegur care mă poftea „acasă la noi, în Basarabia”: «Nu am ce căuta în țări comuniste, controlate în continuare, de KGB – la Chișinău – de fiica ei, Securitatea, la București».