Scrisoare despre Pleșiță

Paris, 28 iunie 2001 „Despre Pleșiță” „Despre Pleșiță” am scris, primul, în februarie-martie 1978 – și a apărut în traducere franceză, în 1979, în volumul de mărturii «Culoarea curcubeului» (în limba română a fost tipărit la Humanitas, în mai-iunie 1990 și, imediat după scoaterea în librării, a fost retras, depozitat, apoi topit – prin lucrarea prietenului meu, filosoful Gabriel Liiceanu).

Am publicat încă în martie 1977 – deci pe când eram liber-și-încercuit în Drumul Taberii și adunam semnături pe Apelul nostru cerând respectarea drepturilor omului; revista germană «Der Spiegel», italiana «Europeo» au publicat fragmente din „Jurnal de iarnă” – pe care l-am inclus în volumul de mărturii «Cutremurul oamenilor, '77 – Culoarea curcubeului».

Atunci (înainte de 1 mai 1977) nu-1 cunoșteam pe Pleșiță. Nu auzisem de el. Nu-mi imaginam că există un astfel de om purtând numele: Pleșiță…

Ei bine, un astfel de om – în ciuda mea, a părerilor, a vrerilor mele -exista! Ba chiar era general și comandant-șef al Securității. M-am convins de realitatea sa în ziua de 1 aprilie (!), imediat după prânz: arestat, transportat la Rahova, prima persoană cu care am intrat în contact – direct și contondent – a fost un civil: s-a năpustit la mine, îngălând limba română chiar mai cizmărește decât Ceaușescu. Timp de o lună de zile n-am știut cum îl cheamă, deși îi întrebam mereu pe anchetatori: «Cine e domnul în civil care a avut onoarea să mă bată în ziua de 1 aprilie?». Am aflat, după 1 mai, de la colonelul Vasile Gheorghe că poartă numele: Pleșiță Nicolae, că e general, că e șeful Securității și că „e un tovarăș foarte bun la suflet, un om care-ți vrea numai binele”

Constatasem, încă înainte de a ști ce hram poartă și al cui tată este și cât de bun-la-suflet, în acea zi de 1 aprilie; aveam să aflu, în zilele următoare ce înțelegea el prin „a vrea binele cuiva…” După liberare, după exilare, „impresiile” au devenit certitudini, confirmate de Ion Negoițescu, Ion Vianu, Vlad Drăgoescu, Ion Ladea, Vlad Georgescu…- apoi de minerii din Valea Jiului, din august '77 – cum și cât și pe unde le vroise și lor numai binele (printre câte mii, alții?) generalul de Securitate Nicolae Pleșiță.

Mai știusem – de la securistul predat francezilor în 1981, Matei Hirsch-Haiducu-Monsieur Z.-Forrestier-Etc. și de la polițiștii francezi: acest Pleșiță era comanditarul (românește: năimitorul) arabilor care atentaseră la viața Monicăi Lovinescu, la Paris, în 18 noiembrie 1977. A doua zi, 19 noiembrie – la București – eram convocat la «ei», la Ministerul Securității aflat în clădirea Senatului, pe Cheiul Dâmboviței: peste încă o zi, în 20 noiembrie, urma să plec, cu soția și copilul, în Franța, cu o viză turistică… Printre alte avertismente («că cum se te comporți, c-adica să nu scrii, domle, că ce și cum, p-aicea, pă la noi, dă să nu dăunezi statului nostru și partidului nostru…»), mi-a mai zis: ca să nu cred eu că Organul glumește: de cum voi ajunge la Paris (a doua zi, în 20 noiembrie), o să am „un mic semn” de la ei, că Mâna Securității e lungă și că ne ajunge oriunde ne-am ascunde… „Micul semn” pe care l-am decriptat, de cum am ajuns pe aeroportul Orly: Monica Lovinescu nu venise cum ar fi dorit, fiindcă, „alaltăieri” (vineri 18 noiembrie) fusese bătută îngrozitor de „necunoscuți”; scăpase cu viață doar pentru că în acel moment trecea pe-acolo poștașul, deci agresorii fugiseră. Atunci mi-am zis, am zis în jur, am repetat la conferința de presă: agresarea sălbatică a Monicăi Lovinescu nu putea fi decât „opera” Securității. Am re-repetat avertismentul lui Pleșiță din seara zilei de 19 noiembrie, la București (atunci i s-a auzit pentru prima oară numele, în Occident), cel cu „Mâna Securității care este lungă”, în afară de responsabilitatea în atentatul la viața Monicăi Lovinescu, în 18 noiembrie 1977 (în alte interviuri se lăuda că el este autorul-imoral, acum aruncă vina pe Pacepa…), Pleșiță Nicolae este vinovat de: înjunghierea lui Emil Georgescu, jurnalist la Europa liberă;

Explozia clădirii Europei libere de la Miinchen (soldată cu victime);

Tentativele de: a) otrăvire a copilului meu, Filip, prin „o refugiată politică în Germania”, care ne venise în vizită, în 1978; b) răpire (de două ori) a copilulului de la grădința de pe rue Manin, de către „une dame en rouge” cum ne comunicase directoarea – care damă-înroșu se prezentase ca o prietenă a casei, explicând că noi, părinții suntem reținuți la un congres (!), deci să-i încredințeze ei copilul…;

Alarma-cu-bombă care ne sabotase, în decembrie 1980, la Madrid, conferința de presă cu drepturile omului în România; „Coletele explosive”, din februarie 1981, expediate de la Madrid și care i-au rănit pe Nicolae Penescu și pe Șerban Orăscu – însă pe mine „Hrușciov în spaniolă, tipărit la Moscova” nu m-a atins, fiindcă doar am întredeschis cartea – însă 1-a rănit pe șeful echipei de artificieri ai Parisului, Calisti;

Tentativa de otrăvire (a mea) și de „lichidare – oricum” a lui Virgil Tănase, din primăvara anului 1981 – prin securistul de mulți ani stabilit în Franța, pseudonimatul Haiducu;

Proiectul de a-1 agresa pe Virgil Ierunca, dezvăluit de securistul Bistran, predat poliției germane…

Legăturile lui Pleșiță cu „Carlos” nu mai constituie un secret, însă noi, încă înainte de decembrie 89 îi bănuiam, printre executanții „Salutărilor de la București”, pe membrii „echipei Carlos-Sacalul”.

Numai pentru cele înșirate mai sus Pleșiță-Ploșniță Nicolae ar fi trebuit găzduit după gratii – acolo să-și scrie memoriile de „patriot” – corectez: să le dicteze altui mare-român: „Profesorul Dan Zamfirescu”, fiindcă în afară de semnătură, tovgeneralul nu este în stare să deseneze pe hârtie și alte „semne”.

Acum câțiva ani fusesem revoltat de interviurile date de această jivină analfabetă, arătânie-necuvântătoare unor publicații securiste-acoperite (ca 'Adevărul-Scânteia, Lumea' și derivatele ei). Ceea ce scotea pe nări generalul Pleșiță nu se deosebea, în esență, de ceea ce scotea pe urechi căprarul Pelin -subordonatul lui I. C. Drăgan la „antena” de la Milano – prin Cărțile Albe.

Tristețea: nu ceea ce «mințea» Securitatea (a cărei vocație, pe lângă reprimare sălbatică, este să mintă, să provoace diversiuni, «să dezinformeze» nu are ea o Secție de Dezinformare?), ci, vai, ceea ce lua drept adevăr boul corectez: oiul (masculul oii) – de cititor român. Acela care, chiar dacă știa – cum să nu știe, doar trecuse și el, sau măcar ta-su, prin labele Spurcatului Organ!- de frică, nu numai că repeta cu glas, în jur, „varianta” Securității (uneori despre sine însuși) – dar cu timpul a ajunsese să creadă în Adevărul 'Scânteii'; în Adevărul Editurii Vremea (prin «Memorialul Ororii»); în Adevărul «Cărții Negre a comunismului», cu «Addenda», falsificatoare a istoriei contemporane, varianta aranjată de cvadriga Blandiana-LiiceanuOnișor-Rusan; în Adevărul Lexiconului Negru clocit-ouat la Humanitas, în Adevărul lui Brucan, în Adevărul lui Pleșiță, în adevărul lui Pleșu, prin «Dilema», adevărul lui Buzura, prin Fundația Securistă Cândia și, încheind cercul: în Adevărul Cărților Albe ale Securității…