Soldatul cainelui

Marți, 3 februarie 1981.

Seara. Ceasul arată orele 21,12.

Marți, 3 februarie 1981, la orele nouă fără două minute, plecaseră și ultimii polițiști, cei de la D. S. T., iar apartamentul nostru își luase înfățișarea (nu spun: aerul, pentru că persista mirosul iute-acru.) obișnuită.

Obișnuită și dezbrăcarea lui Filip, îmbrăcarea în pijama și culcarea, dincolo, în odaia lui – „la patru mâini”, operația ne luase exact cinci minute.

Marți, 3 februarie. Ceasul arată și 12 minute bis – ba nu: și 13, într-o seară ca aceasta, îmi pot permite să sfidez 13-ul, numindu-1.

E bine, seara, când te așezi la fumat, chiar dacă ceasul arată orele 21 și 14., e bine când poți spune: „și 13 bis”.

E bine în această seară de 3 februarie – și nu doar pentru că trecusem cu bine încă o vamă, ci bine, așa cum e bine, seara, după ce îți dezbraci și îți culci copilul adormit îmbr cat și încălțat, pe canapea. E bine, așa cum e bine când fumezi cu mama copilului, tăcând.

E bine.

Răsfoiesc un ziar. Știu că e de acum trei zile, i-am citit data și chiar am perceput-o. Dar îl citesc; și chiar înțeleg ce citesc. E bine într-o asemenea treime, seara, fumând, cu atât mai bine, cu cât în vremea din urmă deslușeam oarecari semne de oboseală, descurajare, de aproape cădere, la Ana. Pauza prea lungă dintre o vamă și alta? Uzura? Vârsta? Toate la un loc? Iată însă că astăzi-ul (3 februarie 1981) ne repusese pe șine, într-un fel, ne întinerise.

Și dacă mă înșel? Dacă nici măcar o detunătură ca cea de la ora 18 n-o mai poate întoarce pe Ana la: „Mama lor de cavernicoli!” – consolarea, încurajarea, îndemnul la (contra) atac, atâția ani, de atâtea ori, mereu? Știam, știa – mai precis: știusem – că, pentru a rezista onorabil salbelor, salvelor, rafalelor de „vămi”, trebuie să îndeplinești două condiții, aparent opuse: prima, să ai ce pierde – tinerețe, sănătate – și să consimți la această pierdere; a doua, să nu ai ce pierde – bunuri materiale, situație, legături de rudenie, de prietenie – deci, să nu poți fi șantajat prin alții, prin altceva. Or, cu trecerea timpului (care, pentru noi, s-a măsurat cu altă unitate decât cea curentă), pierdusem ceea ce era de pierdut, până aproape de epuizare (tinerețe, sănătate), căpătând, în schimb (?), ceva care putea fi pierdut: copilul.

Citesc de zor jurnalul vechi, mulțumit și neliniștit: femeia din fotoliul alăturat va mai fi în stare să se ridice din pierderi-câștiguri și să spună: „Mama lor de cavernicoli!” – așa cum începuse să spună, în urmă cu cincisprezece ani, aproape-adolescenta numai ochi, oase și gheare (și care știa bine că, însoțindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic de câștigat)?; așa cum continuase tânăra femeie numai rotunjimi, ochi și gheare?; așa cum sfârșise, acum trei ani și trei luni, pe aeroportul Orly, femeia cu un copil în brațe, susținând de braț un bărbat abia ținându-se pe picioare și gâfâind chiar atunci când trebuia să se încheie la un nasture: „Mama voastră de cavernicoli! Ați scăpat de noi, dar și noi de voi.”? Scăpasem, scăpaseră – fiecare în felul său, al nostru fiind cel cu multe pene smulse. În ceea ce ne privea, Lavoisier mințise: totul se pierde.

Ei, da: trei ani și trei luni (mai exact: și două luni și două săptămâni) de când se instalase această absență cu care mă obișnuisem, până la a uita s-o mai doresc umplută – cu ce?

— Mama voastră de cavernicoli!

Nici nu clipesc. Ba chiar, ca să o menajez, pe ea, care tăcuse atâta vreme, atâta vreme, încep să citesc cu glas tare o frază oarecare dintr-un oarecare articol din ziarul vechi.

— Isprăvește! Mă somează. Apoi cu alt glas, abia audibil: Arătam foarte, foarte speriată, când am intrat?

E bine, acasă, când după orele nouă de seară, după ce ai culcat copilul, fumezi cu mama copilului, tăcând întrebări care așteaptă și răspunsuri.

Așa că tac. Atât cât trebuie:

Deloc, spun, neglijent. Ca de obicei, ai fost.

Ba nu! Mă întrerupe ea. De data asta nu a fost ca-de-obicei, măcar pentru că, de-obicei, cavernicolii nu ne trimiteau cărți. Cred că am țipat puțin – am țipat tare?

Cine, tu? Noooo. N-ai țipat, nu erai deloc speriată.

Ba da, ba da, știu eu. Atât, că nu mai țin minte când anume mam speriat: atunci când, vrând să intru în casă, am găsit-o plină de polițiști și, nevăzându-1 pe Filip, am țipat: „Unde-i copilul?”, sau abia după ce tu mi-ai răspuns: „Jos, într-o mașină a poliției”, fiindcă nu reținusem decât „mașină”, iar „jos”, în capul meu, devenise ambulanță

— Și l-am și văzut: rănit, însângerat, poate mort.

— Destul, gata, să nu mai vorbim! S-a terminat, nu mai vorbim.

Și nu mai vorbim – cale de o țigară întreagă. Ana și-a întins pe brațele fotoliului, pe jos, la picioare, cursurile ei de informatică, dosarele, caietele. Și lucrează. Și, lucrând, zice:

Filip nu a desfăcut niciodată corespondența, coletele.

— Și nu este doar afirmație.

Nu, niciodată! Mă grăbesc să răspund. Știi foarte bine că nici poștașii, când urcă până la etajul nostru, nici gardiană imobilului nu-i dau lui, în mână, nimic – știi doar.

Știu. Dar. Și la ce mi-ar folosi știința asta, dacă, azi.?

Știința aceea folosește la înlocuirea lui „dacă”, zic. Ana lucrează la informatica ei – și se pare că chiar cu spor.

Dar băiețelul gardienei, Tony? Ai văzut și tu că o ajută pe maicăsa: triază scrisorile, manipulează coletele.

Manipulează! Ai început să vorbești ca polițiștii! L-am văzut – crezi că nu m-am gândit și la el, atunci când.? Dar am mai auzit și ce spuneau artificierii: explozia urma să fie provocată de deschiderea.

— Numai de des-chi-de-re, deci, într-un unghi depășind nouăzeci de grade!

Pauză – de informatică.