Fracurile negre Banditii Londrei – volumele 1,2,3,4

Cerul era acoperit de nori grei, ce se frământau mânați de acele rafale de vânt, caracteristice nopților de aprilie și care, în fiecare an, aduc pe țărmurile noastre nenumărate nenorociri, producând o sumedenie de pagube. Luna, ivindu-se când și când, avea strălucirea specifică nopților cu furtună. De fiecare dată când astrul răzbătea din vârtejul întunecat al norilor, orașul Boulogne se lumină brusc, lăsând să se întrezărească celebra sa faleză pe care se află coloana lui Napoleon, precum și portul, casele sale de închiriat și drumul îndiguit ce-l apără împotriva valurilor.

În port, pe care mareea îl umplea încetul cu încetul, se puteau vedea, în străfulgerările de lumină ale lunii, catargele firave, legănându-se în vânt, și vergile șubrede ale navelor cu aburi.

Mai era puțin până la miezul nopții. În ciuda orei târzii, Boulogne nu dormea încă, deoarece gara era în așteptarea unui tren de agrement, iar vaporul Leicester își încălzea cazanele pentru a putea pleca în clipa în care mareea va fi favorabilă.

Din timp în timp, norii călători ce alergau pe firmament și care lăsau să se întrevadă, printre fâșiile întunecate, licăririle stelelor, scuturau câteva picături de ploaie mari și reci, amestecate cu grindină. Și atunci, la geamurile tuturor caselor înșirate de-a lungul cheiului apăreau capete speriate sau curioase.

În astfel de nopți, cu marea plină de hulă, traversarea canalului este periculoasă; așa că – deoarece Boulogne este un fel de mare han – toate acele chipuri ce se lipeau de geamuri și spaima zugrăvită pe ele erau ușor de înțeles.

Dinspre gară se porni brusc, spre miezul nopții, o mare zarvă. Era trenul de agrement care descărca, în orașul-han, una sau două sute de parizieni exasperați și zăpăciți. Soseau frânți de oboseală. Înăbușiți, zdrobiți, furioși unii împotriva altora, furioși împotriva administratorilor căilor ferate, furioși împotriva guvernului care lasă să trăiască asemenea administratori, împotriva cerului care permite guvernului să dureze și, mai ales, împotriva chiar a prostiei omului care tolerează existența cerului.

Gara era plină de vociferări și strigăte. Un oarecare domn de Blancanard, care tocmai se trezise din somn între doamna Dupoteau și un cofetar localnic din Boulogne, care obișnuia să compună versuri pentru petrecerile populare, coborî pe trotuar. Își frecă urechile și spuse:

— Să fiu al dracului dacă n-o să fac să afle tot orașul Mans ce-i aia un tren de agrement!

Este cazul să spunem că era ajunul primei expoziții internaționale de la Londra1 și că toți acei oameni, ca și mulți alții, se duceau în capitala Angliei spre a expune diverse produse sau pentru a se distra.

— Céleste, i se adresă doamna Dupoteau soțului său, trebuie să mergem numaidecât să vedem coloana.

Domnul Céleste Dupoteau, de la magazinul „Corbeille Nuptiale”2 de pe strada Provence din Paris, era departe de a avea elanul romanțios al soției sale. El era de părere că mai întâi era necesar să se ocupe de o ladă de mărime potrivită, ce conținea eșantioane din acele jiletci-din-flanelă-Lucifer, care, de atunci încoace, au avut un efect atât de miraculos la toate expozițiile universale.

Dar, dintre toate chinurile pe care le suferă nefericiții călători dintr-un tren de agrement, cel mai crud este, cu siguranță, descărcarea bagajelor. Lăzi, cufere, coșuri, valize, sunt înghesuite, Dumnezeu știe cum și ca vai de lume, în furgoane în care totul se strivește și se deteriorează.

Ca o încununare a acestei opere, vama, al cărei ochi este deschis zi și noapte, vine cu religiozitate să-și vâre mâinile ei murdare, uneori chiar și ghetele, în bunurile deja aproape distruse.

Vameșii, treziți brusc din somn și foarte prost dispuși, se năpustiră ca un stol de păsări de pradă asupra sărmanelor bagaje; lada conținând jiletcile de flanelă fu mai curând sfărâmată decât deschisă, sacul cu lucrurile de dormit ale domnului de Blancanard – deși nu conținea decât boarfele modeste ale unui cavaler din orașul Mans – fu cercetat în amănunțime, și istoria relatează că slujbașii vamei au avut condamnabilul curaj de a desfășura, pe toată întinderea sa, faimosul balon-monstru al domnului Batifol.

Domnul Batifol a protestat cu toată energia unui om obișnuit a se pierde în nori, iar domnul de Blancanard, indignat de felul în care erau tratate bunurile sale, a amenințat că se va duce să povestească totul la șantanul din Mans.

Un lucru poate fi afirmat cu certitudine: dintre cei două sute de călători pe care toate aceste sâcâieli îi înnebuneau, un singur bărbat își păstrase calmul. Acesta, slab și înalt, îmbrăcat în întregime în negru, răspundea la originalul nume de A.-E.-I.-O. Uckrill, esquire3.

A.-E.-I.-O. Uckrill purta o pelerină cauciucată, o caschetă trasă pe urechi și-și ținea mâinile vârâte în buzunare. Era un personaj atât de închis în el, încât, în vagon, nici nu prea fusese înghesuit. În plus, era lipsit de orice fel de bagaje.

Părea să nu dea nici o atenție celor ce se petreceau în jurul său, și chiar s-ar fi putut crede că doarme de-a-n-picioarelea, dacă, din timp în timp, ochii lui lipsiți de strălucire, luminându-se deodată în întuneric, n-ar fi străpuns obscuritatea, la fel cu fantasticul fulger scăpărat de pupila felinelor.

— Dragul meu – repeta, între timp, doamna Dupoteau la urechea soțului său – dacă nu te grăbești, nu vom avea timp să mergem să vedem coloana!

Expozantul, fabricant de jiletci de flanelă o dădu la o parte cu un brânci. Acum urmărea cu atenție cearta dintre aeronaut și vameși, și se simțea cuprins de o mânie surdă, căci tocmai descoperise o mârșăvie care era cu adevărat de natură să-i provoace o apoplexie.

Acel „domn” își botezase balonul chiar cu numele jiletcilor sale! Era balonul Lucifer.

Dar nenorocirea nu se oprea aici.