Capitanul Simon (Le capitain Simon)

VENIREA.

Dacă ar fi să înfățișăm Franța la începutul primului imperiu, am lua o femeie frumoasă – căci este stabilit că Franța este totdeauna o femeie foarte frumoasă.

— Am înzestra-o cu coafura răvășită a Corinei, i-am pune cingătoarea de la rochie pe mijlocul stomacului, am așeza-o într-o atitudine pretențioasă, pe o sofa cu contururi rigide sprijinită pe niște picioare verzi în formă de șarpe, și am lăsa să se ghicească că acompaniază cu lăuta ei antică o romanță în care GLORIE rimează cu VICTORIE.

Franța era nebună după spadă sau după lancea lui Fingal; Franța era nebună după împăratul ei.

Abia de șase luni avea un împărat și, în consecință, abia trecuseră șase luni de când nu mai era republică. Semăna cu o tânără care își face un zeu din soțul ei; adora tot ce iubea el.

Devizele de pe bomboane, acest termometru al situației morale a poporului, în loc să spună, ca în vremurile obișnuite:

Copii, distrați-vă, vă zic, Căci destul nu-nseamnă nimic.

Devizele de pe bomboane trâmbițau: „Glorie! Glorie! Glorie!”Gloria domina totul; emfaza însoțea gloria; gloria compusese un vocabular mai complicat decât cel al PREȚIOASELOR RIDICOLE. Vinul se numea LICOAREA BRAVILOR, cimitirul purta numele de AZILUL PRIMITOR; cârciuma se numea IDALIUM sau PAPHOS și orice tambur major avea dreptul la titlul de COPIL îNDRĂGIT AL LUI MARTE.

Probabil că acea epocă a fost într-adevăr măreață sub poleiala ei grotescă, pentru ca renumele-i să reziste la noi, care obișnuim să luăm cu bucurie peste picior cele mai însemnate lucruri.

Sau poate că zeflemeaua noastră a trebuit să se oprească – și cred că acesta este adevărul – în fața săbiei și a tutunului.

Există la noi scepticismul ironic, dar și acea sinceră și naivă poezie a lui Chauvin care va trăi în cabaretele noastre, în mansardele și chiar în saloanele noastre până la mistuirea secolelor!

În fond, nu mai avem ce spune despre istoria acelui timp ca să fie trebuincios pentru drama noastră, doar că febra militară atingea paroxismul; uniforma era suverană; întreaga Franță era separată în două caste mai distincte decât castele din India: armata și burghezia, militarii și civilii.

Militarul domnea în mod despotic; civilul trebuia să urmeze sfaturile unui academician ilustru și să tacă mâlc.

Furnizorul armatei, Roussel, aduna la Rennes, încetișor și fără prea mare bătaie de cap, o avere „dolofană”; era un băiat de viață care nu-și făcea probleme, în ciuda maladiei lungi și dureroase de care suferea soția lui. Casa o avea în colțul pieței Palatului, pe lângă care trecea strada Saint-Frangois; terenul celestinilor o despărțea de cafeneaua Pieții, unde se adunau în mod obșnuit ofițerii de cavalerie din garnizoana la Rennes.

De la Revoluție, fostul cimitir al celestinilor era deschis și forma o promenadă plantată cu arbori care dădea spre drumul ce ducea la Paris.

Familia furnizorului se compunea din: soție, care era vc'stită prin frumusețea ei; sora soției, văduvă tânără și l'ftră copii, și o încântătoare fetiță de 6-7 ani.

Doamna Rousel trăia retrasă iar sora ei îi ținea o fidelă companie în izolarea pe care și-o impusese. Cu toate că provincia detestă și tiranizează cu dragă inimă pe cei care pretind să se izoleze, față de biata doamnă Roussel exista în oraș un fel de bunăvoință generală. Era zărită uneoi'i seara, frumoasă ca un înger și aproape la fel de palidă ca o moartă, așezată pe o bancă în fostul cimitir al celestinilor.

Să fi avut 24 sau 25 de ani. Bărbatul ei nu o însoțea niciodată. Aproape totdeauna se sprijinea de brațul sorei sale ținând-o de mână pe fiica ei Louise, un îngeraș drăguț cu părul blond.

Uneori, comisul domn*ului Roussel, un tânăr cu fața plată și zâmbitoare, se oferea să fie cavalerul acestor doamne; dar asta se întâmplă rar. Căci comisul Peyran s<> grăbea să ajungă la cafenea, acolo unde i se adunau prietenii, iar cele două surori așteptau cu aceeași nerăbdare clipa în care comisul le părăsea lăsându-le în voia efuziunilor lor reciproce.

Poate că exista un secret în adâncul tristeței maladive ce umbrea frumoasa frunte a Hortensei.

Acest secret, fie că exista sau nu, ocupa îndeajuns Imaginația celor din Rennes. Printr-o favoare specială, lumea nu o bârfea pe Hortense în toată puterea cuvânlului, dar căuta în viața ei, atât de scurtă și deja ofilită, l' iua. Sau pretextul vreunui roman.

Cei mai indulgenți spuneau că Hortense, inimă distinsă, suflet de elită, suferea pur și simplu pentru că domnul Roussel era cel mai obez, cel mai greoi și cel mai idiot dintre toți soții din departamentul Ille-et-Vilaine, Era sfârșitul lui august; fusese o zi sufocantă. Pe la cinci seara, în momentul în care pasajul pieții Palatului începea să devină practicabil, un grup de cinci-șase ofițeri, printre care se găsea un civil, ieși dintr-o pensiune de pe strada Saint-Georges și se îndreptă spre cafeneaua Pieții. Toți erau foarte tineri, mergeau cu capul sus și pieptul umflat, cu legitima convingere că epoleții lor îi făceau superiori restului muritorilor.

Cât privește civilul, acesta era tânărul domn Peyran, angajatul furnizorului Roussel, care avea avantajul de a fi puțin văr cu căpitanul Saint-Pons, unul din tinerii ofițeri.

Acesta făcea parte dintr-un regiment de dragoni ce sosise chiar în ajun în capitala Bretagnei.

Ajungând în piață, toate privirile se întoarseră spre locuința furnizorului, unde jaluzelele erau lăsate. Se ghicea ușor că Peyran tocmai le povestise noilor lui prieteni cronica locală și că acordase un loc însemnat în cadrul ei nevestei patronului său.