Cersetorul negru

Capitolul I – După vecernie.

În anul 1817, spre mijlocul toamnei, la primul etaj al unei case aflată în piața Saint-Germain-des-Pres, aproape de strada d'Albaye, doi tineri, sprijiniți cu coatele de balcon, stăteau de vorbă.

Magnifica biserică era încă înconjurată de diferite clădiri și aveau să treacă încă mulți ani înainte de a se proiecta restaurarea ei.

Era duminică. Cadranul ceasului din clopotniță arăta ora patru și jumătate.

Tinerii noștri așteptau, fără îndoială, sfârșitul slujbei pentru a trece în revistă pe credincioșii care trebuiau să iasă din biserică, căci elocventul și cunoscutul părinte Rozan, de la misiunile Franței, predica. Și trebuie spus că biserica era plină până la refuz.

Amândoi erau înalți și frumoși, dar fizionomiile lor formau un izbitor contrast. Cel mai în vârstă, a cărui față brună avea o expresie de ciudată nepăsare, amestecată cu o lipsă de judecată și orgoliu, părea să fie aproape de acea epocă nehotărâtă care servește de graniță între tinerețe și maturitate.

Era trecut de treizeci de ani. De când? Ar fi fost greu de spus, căci fruntea sa era fără nici o cută; părul său negru, prea creț pentru a fi frumos, avea totuși acea dungă la modă, care strălucea mulțumită intervenției unui artist coafor, din cartierele de dincolo de Sena.

Ochii săi erau arzători, plini de foc, dar se plecau, de multe ori fără voie sub o privire pătrunzătoare.

Mustața lui fină, n-avea nici un fir cenușiu; dar sub vârfurile ei strălucitoare, care afectau puțin curba moscovită obișnuită în acea vreme de parizieni, o cută profundă desenată îi cobora colțurile gurii; trebuie să fi surâs de multe ori amar, pentru a se săpa acest șanț caracteristic.

Semnul acesta dezmințea aerul tineresc al întregii fețe.

Nu se potrivea decât cu un anumit cerc albăstrui, care înconjura pleoapele frumosului nostru brunet, până la tâmplele-i străbătute de invizibile zbârcituri.

Acest personaj se numea cavalerul Juan de Carral; și după câte spunea el, era un gentilom spaniol.

Vorbea de multe ori de familia sa, care era una dintre cele mai bune din Andaluzia și se arăta în toate ocaziile foarte îngâmfat de nobila-i naștere.

Vom spune imediat că domnul de Carral se asemăna în această privință cu acele frumoase doamne care primesc cu plăcere complimente pentru părul lor fals, pe care l-au cumpărat. Și încă, el nu se ostenise să-și cumpere nimic. Noblețe ca a sa, se culege de pe jos.

Juan de Carral era fiu de negru sclav din naștere și se numea cu adevărat, Jonquille, în ochii noștri, acest fapt s-ar fi adăugat valorii sale – dacă ar fi valorat ceva.

Prietenul său, care se numea Xavier și atâta tot, era cu mult mai tânăr și altfel făcut. Fruntea sa, largă și deschisă, era încadrată de bucle blonde. Fața sa albă și fără pete, părea de alabastru alături de obrazul întunecat al mulatrului, dar această delicatețe nu excludea vigoarea.

Privirea sa era cinstită, gura sa gânditoare. O tristețe vagă și lipsită de amărăciune părea să fie expresia obișnuită a fizionomiei sale.

Avea douăzeci și doi de ani.

Dedesubtul lor, piața, pe atât de strâmtă atunci pe cât e de lungă azi, era cu desăvârșire pustie; doar, pe unica treaptă care ținea loc de peron bisericii, un cerșetor, în picioare sprijinit într-un lung baston, aștepta și el, ieșirea de la slujbă, dar nu din simplă curiozitate.

Acest cerșetor era un negru, un negru într-adevăr frumos, care cu douăzeci de ani mai devreme ar fi putut reprezenta imaginea lui Othello. Ar fi putut servi de model unui pictor.

Fața sa largă reieșea că ebenul între zăpada părului și a bărbii sale.

Talia sa înaltă nu se aplecase sub greutatea anilor; se ținea drept și purta cu un fel de mândrie veșmântul peticit, dar curat, care-i acoperea umerii.

În 1817, n-am fi avut nevoie să vă facem această descriere, căci ați fi cunoscut, ca toată lumea de altfel pe Cerșetorul Negru, care cerea pomană la poarta bisericii Saint-Germain-des-Pres.

Era aproape un personaj celebru.

Vorbea puțin și încasa mult. Niciodată nu cerea cu voce tare. Mâna sa întinsă cerea în tăcere darul.

Când primea ceva, se înclina cu gravitate în semn de mulțumire. Salutul Cerșetorului Negru era celebru în Paris, iar englezii îi dădeau bani, doar pentru a fi salutați de el.

Copiii din mahala aveau frică de el, iar cârciumarul din colț pretindea că era regele sălbaticilor făcut prizonier de către împărat.

După corn am spus, era ora patru și jumătate. În timp ce cerșetorul aștepta nemișcat, cei doi tineri își continuau convorbirea, întreruptă din când în când de lungi tăceri.

— Xavier! strigă deodată Juan de Carral, aruncându-și țigareta, îmi ascunzi ceva, prietene!

Xavier se strădui să zâmbească.

— Dar tu nu-mi ascunzi nimic? murmură el.

— Eu?… Doamne, nu… adică… toată lumea are taine, dar înțelege-mă… Ai o dragoste, scumpule și mi-e frică, o dragoste periculoasă.

— Ce te face să crezi asta?

— Bravo! Nu tăgăduiești! Ce mă face să cred? He! He! O mulțime de indicii. Noi spaniolii, suntem buni observatori din fire, adevărați maeștri! Am surprins…

— Ce? întrebă Xavier.

Carral izbucni în râs.