D'artagnan contra Cyrano

PREFAȚĂ.

O NEGLIJENȚĂ A LUI ALEXANDRE DUMAS.

Cine nu-și amintește de prefața din „Cei trei mușchetari”?

În această prefață, marele Dumas povestește că după ce a citit „Memoriile domnului d'Artagnan”, frapat de consonanța „mitologică” a numelor Athos, Aramis și Porthos, a avut curiozitatea să aducă lumină în privința identității acestor personaje, evident deghizate. Cercetările sale ar fi rămas zadarnice, dacă eruditul Paulin Pariș nu i-ar fi semnalat existența unui manuscris in-folio, catalogat – după cum spunea el – la nr. 4772 sau 4773 și având ca titlu: „Memoriile domnului conte de La Fere referitoare la câteva dintre evenimentele care s-au petrecut în Franța spre sfârșitul domniei lui Ludovic al XIII-lea și începutul domniei lui Ludovic al XVI-lea”.- Romancierul se oferă să aducă la cunoștința cititorilor săi prima parte a acestui prețios manuscris, angajându-se, dacă ea va obține succes, să o publice și pe a doua.

Dumas se lăuda că ar fi „violat uneori Istoria dar nu i-ar fi făcut niciodată vreun copil”. Această modestă tăgăduire paternă a fost întâmpinată cu scepticism. Mai mult, e de semnalat o „amnezie” de necrezut, care ne-a obsedat multă vreme. Aici am apelat la toți apropiații prolificului romancier, care au încercat și ei o surpriză asemănătoare; de ce a pus romncierul un interval de douăzeci de ani între „Cei trei mușchetari” și continuarea isprăvilor acestora? De ce prefața este mută în privința acestui punct delicat? Trebuie oare să admitem că eroii de talia celor descriși de Dumas ar fi putut dormi din 1628 până în 1648, că n-ar fi făcut nici o ispravă demnă de a fi notată în această perioadă a vieții lor, atâta vreme cât se aflau în plină tinerețe? Sau, oare, că Athos ar fi avut iarăși o „amnezie” în privința celor douăzeci de ani din viața nedespărțiților săi prieteni? De altminteri, nici nu merită să reținem această ultimă ipoteză, pentru că manuscrisul se referea la „sfârșitul domniei lui Ludovic al XIII-lea” – mort în 1643, deci cam la 16 ani de la sfârșitul primei părți a povestirii lui Dumas.

Nu! Epoca tulbure care a văzut sfârșitul Marelui Cardinal, ca și începutul obscur al norocului lui Giulio Mazarini, moartea lui Ludovic cel Drept și noile amoruri ale reginei sale, această epocă, bogată în incindente romantice, nu a fost aleasă de către bravii și vitejii noștrii cavaleri pentru a-și agăța în cui nepotolitele lor spade!

Această tăcere enigmatică fără îndoială ascundea un mister, uitat sau necunoscut de către ilustrul nostru înaintaș, poate un roman întreg, căruia „Memoriile domnului conte de La Fere”, aveau să-i furnizeze surse de inspirație. Obsedat de acest vis al unei epoci îngropate, aidoma unui diamant, în liniștea manuscriselor prăfuite ale Bibliotecii Naționale, am smuls-o într-o bună zi din somnul lor memorabilele in-folio.

— Numerele 4.772 și 4.773? se sperie bătrânul bibliotecar. Ah! dar este pentru prima oară… de la furtul…

— Care furt?

Bătrânelul făcu pe surdul.

O clipă mai târziu, am putut constata că primul manuscris se oprea în anul 1628! – ca și „Cei trei mușchetari” – și că al doilea începea în 1648… După douăzeci de ani!

— Ah! făcu custodele, martor al vizibilei noastre deziluzii. În aprilie 1848, mi s-a spus că domnul Dumas care, în timpul tulburărilor din februarie a fost închis la Hotel des Haricots cu numeroși confrați, a revenit aici pentru a consulta manuscrisul intermediar, cel de-al treilea in-folio…

— A existat și un al treilea volum in-folio?

— Bineînțeles, nr. 4.772 bis, cu o scriere diferită de celorlalte două de aici… Însă, domnul Dumas a făcut rău neglijându-l la primele sale vizite, nu avea să-1 mai regăsească. Volumul cu „bis” și-a luat zborul odată cu soldații care au staționat în această sală, la 24 februarie.

Vara următoare, în cursul unei excursii în regiunea Vendee, ne-am oprit în târgușorul la Caillčre, în casa ospitalieră a castelului.

— De ce nu v-ați petrece vacanța la noi? ne-a întrebat acesta.

— Există vreo căsuță de închiriat?

Tocmai atunci își făcu apariția un proprietar voluminos, grăbindu-se să strângă mâna castelanului.

— La naiba! făcu acesta, aveți noroc. Închiriați paradisul lui Grimaud.

Grimaud! Ah! ce amintire ne-a trezit acest nume pronunțat pe neașteptate. Pentru că ne hotărâsem deja să renunțăm la orice căutare asupra mușchetarilor priveam ca o șansă nesperată această reînviere a speranțelor noastre. Însă există o providență pentru cei care o caută! Bucurându-se de încurcătura noastră, a cărei cauză părea să o ghicească, castelanul adăugă încetișor:

— Dumneavoastră, domnule, care scrieți cărți, nu se poate să nu fi citit și „Mușchetarii” lui Dumas!… Da, nu-i așa? Ei bine! Grimaud este chiar urmașul tăcutului valet al lui Athos… Are și niște vechi hârțoage. Pe timp ploios, poate că acestea v-ar distra.