Fiul lui Lagardere-Sergentul Belle Epee – volumul 1 și 2
Aa
Partea întâi – Tânărul sergent.
Fericitul deznodământ al bătăliei de la Fontenoy1 tocmai făcuse să ne intre în stăpânire cele mai frumoase și mai bogate orașe din Flandra.
Îndată după încheierea păcii (august 1745), Louis2 al XV-lea, părăsind pentru moment plăcerile de la Curte, se grăbise să viziteze recentele noastre cuceriri, pentru a-și da el însuși seama de importanța lor. Apoi, nerăbdător să se întoarcă la picioarele doamnei d'Etiolés, noua sa favorită, îndrăgostitul monarh plecase cu cea mai mare urgență către Paris.
Armata se stabilise, la vremea aceea, în apropiere de Ostende – loc ce-i oferea cele mai multe avantaje pentru instalarea taberei, până în iarnă, pe terenul care fusese martorul isprăvilor sale vitejești. Zile de tihnă pentru soldații care, după campania obositoare la care luaseră parte, puteau, în sfârșit, să-și tragă sufletul, bucurându-se de o odihnă binemeritată.
Dar, deși aveau timp liber să se dăruiască fără constrângere distracțiilor pe care le oferă viața de tabără, un aspect minor – trecut cu vederea de către rege, înaintea plecării sale – aruncă o umbră peste această existență veselă.
Louis, care se ocupase, într-adevăr, cu cea mai mare grijă de asigurarea bunului trai al ofițerilor de toate gradele, neglijase total situația trupelor. Drept urmare, acestea, nefiind plătite decât foarte neregulat – adică după bunul plac al intendenților de război – și nemaiavând posibilitatea de a rechiziționa hrană, ca pe vremea ostilităților, erau deseori reduse la porția minimă de subzistență și, uneori, chiar la mai puțin.
Așa încât, atunci când le era prea foame, oamenii recurgeau la diverse expediente pentru a-și procura cele necesare. Unul dintre aceste expediente, la care recurseseră cel mai adesea în perioadele critice, era vânătoarea.
Împrejurimile adăposteau mult vânat, și câțiva plumbi erau de ajuns pentru a umple din abundență desagii.
Numai că, până la vremea în care începe această povestire, trecuseră deja două luni de când erau bătute pădurile și câmpurile învecinate, astfel că acestea, aproape depopulate de oaspeții lor cu blană sau cu pene, nu mai furnizau decât o slabă cantitate de provizii și, de cele mai multe ori, vânătorii erau siliți să meargă tot mai departe, pentru a nu se întoarce cu tolba goală.
Nu toți aveau curajul necesar și mulți își încercau încă norocul pe meleagurile mai apropiate, fiind fericiți când reușeau să împuște vreun prăpădit de animal rătăcit în calea lor.
Într-o seară de octombrie, un soldat – vrând să facă o astfel de încercare – părăsea tabăra pe la ora șapte și pornea pe drumul ce duce de la Ostende la Dendermonde.
Era un bărbat înalt cu o mustață aspră și căruntă, ale cărui trăsături nu păreau lipsite de energie.
Era destul de ciudat înveșmântat. Îmbrăcămintea sa era alcătuită dintr-o vestă fără mâneci, cu plastron de piele roșcată, niște pantaloni scurți și bufanți din pânză groasă cenușie, peticiți în multe locuri, cizme înalte, care-i ajungeau până la genunchi și, în fine, o pălărie de pâslă cu boruri mari, în a cărei panglică era prinsă o pană de corb ce se înălța mândra către cer. În afară de acestea la șold avea prinsă o sabie lungă și zdravănă, a cărei extremitate se târa pe pământ cu zăngănit de fier, iar în centură era înfipt unul din acele pistoale cu țeava lărgită, foarte la modă în acea epocă.
Acest echipament heteroclit mirosea de departe a soldat de carieră, dar îi venea așa de bine celui ce-l purta, încât cu greu ți l-ai fi putut închipui pe unul fără celălalt.
Soldatul nostru – trebuie s-o spunem de pe-acum – nu era altul decât domnul Cocardasse-junior, maestru în materie de arme și expert în lovituri subtile și figuri de floretă secrete.
Deocamdată, Cocardasse nu-și exercita nobila profesiune. Motive pe care le vom cunoaște mai târziu îl obligaseră să se pună în serviciul regelui Franței și, aproape de trei ani, se războia ici și colo, în calitate de voluntar.
Așadar, omul nostru mergea pe acel drum, îndreptându-se în mod vădit către o pădurice de stejari ce se zărea la mică depărtare și care ajungea aproape până la marginea drumului. Acesta era un adevărat drum flamand. Pe ambele laturi alternau la infinit câmpuri de hamei și lanuri de orz copt, din care se înălțau arome acre, tocmai potrivite pentru a încânta mirosul oricărui bun locuitor al Flandrei.
Dar Cocardasse, născut pe malurile râului Gironde, nu gusta deloc aceste parfumuri întru totul locale. Cu nările strânse, cu buze disprețuitoare, el părea chiar să fie jignit de aceste mirosuri, iar privirea cu care contempla bogățiile naturii era plină de dezaprobare.
— Proștii! – șopti el, în cele din urmă. N-ar fi fost mai bine să planteze o viță bună și frumoasă, în locul unor ierburi urât mirositoare și nefolositoare?!
Și grăbi pasul, pentru că simțurile sale să nu fie nevoite să sufere decât un timp cât mai scurt cu putință. Curând, ajunse la primii copaci ai pădurii.
— Ei, hai – spuse atunci cu jumătate de glas, oprindu-se și scoțând pistolul din centură – să încercăm să fim mai norocoși decât ieri, căci stomacul meu se simte tot atât de gol pe cât este capul domnului de Soubise3, și dacă aș fi nevoit să mai postesc și astăzi, cred c-aș prefera să tai câteva perechi de urechi de la acești ticăloși locuitori ai orașului Ostende, pentru a face o mâncărică pe gustul meu.
