Brida

PROLOG.

Am stat toată noaptea într-o cafenea din Lourdes. Eu, un pelerin al Drumului sfânt al Romei ce trebuia să meargă multe zile pentru a-și căuta Darul. Ea, Brida O'Fern, deținea controlul asupra unei părți din acest drum.

Într-una din nopțile acelea m-am hotărât s-o întreb dacă fusese emoționată să vadă abația ce făcea parte din drumul în formă de stea pe care inițiații îl parcurg în Pirinei.

— N-am ajuns acolo, a răspuns ea.

Am rămas surprins. Totuși, ea deja avea un Dar.

— Toate drumurile duc la Roma, zise Brida, folosindu-se de un vechi proverb pentru a-mi spune că darurile se pot descoperi în orice loc. Eu am parcurs drumul Romei în Irlanda.

La următoarele întâlniri mi-a spus povestea căutării ei, iar când a terminat de povestit am întrebat-o dacă îmi îngăduie să aștern pe hârtie la un moment dat ceea ce am aflat de la ea.

A fost de acord fără nici o ezitare, deși, de fiecare dată când ne întâlneam, îmi punea câte o condiție. Mi-a cerut să schimb numele reale, voia să știe ce fel de oameni o vor citi și cum vor reacționa.

— Nu știu, i-am răspuns. Dar nu cred că din cauza asta îți faci probleme.

— Ai dreptate, mi-a spus. Pentru mine a fost o experiență deosebită și nu știu dacă oamenii au ceva de învățat de pe urma ei.

Brida, acesta e un risc pe care ni-l asumăm împreună. Un text anonim al Tradiției spune că fiecare om, de-a lungul vieții, poate să aibă două atitudini: să construiască sau să planteze. Constructorii pot petrece ani întregi lucrând la proiectele lor, însă într-o zi vor termina ceea ce fac. Atunci se opresc și se simt limitați de propriii pereți. Viața își pierde sensul atunci când construcția s-a realizat.

Dar mai sunt și cei care plantează. Uneori ei au de suferit din cauza furtunilor, a anotimpurilor, și rareori au odihnă. Spre deosebire de o clădire, grădina crește necontenit și însuși faptul că are nevoie de grija grădinarului face ca, pentru el, viața să fie o mare aventură.

Grădinarii se vor recunoaște între ei, fiindcă știu că în povestea fiecărei plante stă creșterea întregii planete Terra.

AUTORUL.

IRLANDA august 1983-martie 1984

VARA ȘI TOAMNA

— Vreau să învăț magie, spuse fata.

Magul se uită la ea. Blugi prespălați, cămașă și acea atitudine agresivă pe care orice persoană timidă o are atunci când nu trebuie. „Cred că am dublul vârstei ei”, se gândi el. Și, în ciuda acestui fapt, știa că se afla în fața Celeilalte Părți a lui.

— Numele meu este Brida, continuă tânăra. Îmi cer scuze că nu m-am prezentat mai devreme. Aștept de mult acest moment și sunt mai emoționată decât credeam că aș putea fi.

— De ce vrei să înveți magie? întrebă el.

— Pentru a găsi răspunsul la întrebările din viața mea, pentru a cunoaște puterile oculte și, poate, pentru a călători în trecut și în viitor.

Nu era prima dată când cineva venea să-l caute în pădure ca să-i ceară asta. Fusese cândva un Maestru foarte cunoscut și respectat al Tradiției. Acceptase mai mulți discipoli și credea că lumea avea să se schimbe pe măsură ce îi va putea schimba pe cei din jur, însă a făcut o greșeală. Iar maeștrilor Tradiției nu le e permis să facă greșeli.

— Nu crezi că ești prea tânără?

— Am 21 de ani, spuse Brida. Dacă aș vrea să învăț balet acum, mi s-ar zice că sunt bătrână.

Magul îi făcu semn să-l urmeze. Merseră împreună prin pădure, în liniște. „E frumoasă”, se gândea el în timp ce umbrele copacilor își schimbau repede poziția din cauza soarelui care era deja aproape de orizont. „Dar am dublul vârstei ei.” Asta însemna că era posibil să sufere.

Brida era deranjată de tăcerea bărbatului care mergea alături de ea; ultima frază pe care o rostise nu meritase nici măcar un comentariu din partea lui. Poteca din pădure era umedă și acoperită de frunze uscate; iar ea observa umbrele care își schimbau poziția și noaptea care se apropia cu repeziciune. Peste puțin timp urma să se întunece și nu aveau lanternă la ei.

„Trebuie să am încredere în el”, se încuraja singură. „Dacă am încredere că mă poate învăța magie, atunci trebuie să am încredere că îmi poate fi ghid printr-o pădure.”

Au continuat să meargă. El părea să meargă la întâmplare, dintr-o parte în alta, schimbând direcția chiar dacă nu era vreun obstacol să-i întrerupă drumul. Au mers încă o dată în cercuri, trecând de trei sau de patru ori prin același loc.

„Cine știe, poate mă testează.” Era hotărâtă să meargă până la capăt cu acea experiență și încerca să demonstreze că tot ce se întâmpla, inclusiv mersul în cerc, era perfect normal.

Venise de foarte departe și așteptase mult acea întâlnire. Dublinul era la aproape 150 de kilometri distanță. Autobuzele nu erau confortabile și circulau la ore absurde. A trebuit să se trezească devreme, să călătorească trei ore, să întrebe de el în orășel și să explice ce treabă avea cu un om așa de ciudat. Într-un târziu, cineva i-a spus unde stătea de obicei în timpul zilei, dar nu înainte de a o preveni că încercase deja să seducă o fată din sat.

„E un bărbat interesant”, se gândi ea.

Drumul urca acum și începu să simtă dorința ca soarele să mai rămână pe cer. Îi era frică să nu alunece pe frunzele umede de pe jos.

— Dar de ce ții neapărat să înveți magie?