Vrăjitoarea din Portobello

O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.

Amin

Nimeni, aprinzândfăclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, ca aceia care intră să vadă lumina.

Luca 11, 33

Înainte ca toate aceste mărturii să plece de pe masa mea de lucru și să urmeze destinul pe care l-am trasat pentru ele, mă gândeam să le transform într-o carte tradițională în care povestea reală este istorisită după o cercetare exhaustivă. Am început să citesc o serie de biografii care m-ar fi putut ajuta în scrierea acestei cărți, dar am înțeles un lucru: părerea autorului despre personajul principal ajunge să influențeze rezultatul cercetărilor. Cum intenția mea nu era chiar aceea de a spune ce gândesc, ci de a arăta cum a fost văzută povestea Vrăjitoarei din Portobello de principalele personaje, am abandonat ideea unei asemenea cărți. Mi s-a părut mai potrivit să transcriu pur și simplu tot ce mi-a fost povestit.

Heron Ryan, 44 de ani, ziarist

Nimeni nu aprinde o făclie pentru a o ascunde sub obroc: menirea luminii este de a aduce mai multă lumină, de a deschide ochii, de a arăta minunile din jur.

Nimeni nu-și sacrifică lucrul cel mai de preț pe care îl are: dragostea.

Nimeni nu-și încredințează visurile în mâinile celor care le pot distruge.

Nimeni, cu excepția Atenei.

La multă vreme după moartea Atenei, fosta ei maestră mi-a cerut să o însoțesc în orașul Prestopans, în Scoția. Acolo, profitând de o lege feudală care a fost abolită chiar în luna următoare, orașul a oferit iertarea oficială unui număr de optzeci și unu de persoane – și pisicilor acestora – executate pentru practici vrăjitorești între secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Conform purtătorului de cuvânt oficial al baronilor de Prestoungrange & Dolphinstoun, „cele mai multe au fost condamnate fără nici o probă concretă, doar pe baza mărturiilor acuzatoare care susțineau că simțiseră prezența spiritelor rele”.

Nu mai stăm acum să amintim iar toate excesele Inchiziției, cu camerele de tortură și rugurile aprinse, alimentate de ură și răzbunare. Dar, pe drum, Edda a spus de mai multe ori că era ceva ce ea nu putea accepta în gestul acesta: orașul și al paisprezecelea Baron de Prestoungrange & Dolphinstoun „ofereau iertare oficială” oamenilor executați cu atâta brutalitate.

— Suntem în plin secol XXI, iar descendenții acelor adevărați criminali, care au ucis oameni nevinovați, încă se mai consideră îndreptățiți „să ierte”, înțelegi ce vreau să spun, Heron?

Înțelegeam. O nouă vânătoare de vrăjitoare începe să câștige teren. De data asta arma nu este fierul roșu, ci ironia și represiunea. Oricine își descoperă un har – din pură întâmplare – și îndrăznește să vorbească despre el e privit imediat cu neîncredere. Iar soțul, soția, tatăl, fiul, toți, în loc să fie mândri, le interzic tuturor să pomenească despre acel lucru, de frică să nu-și expună familia ridicolului.

Înainte de a o cunoaște pe Atena, credeam că toate astea nu erau decât o formă necinstită de exploatare a disperării oamenilor. Călătoria mea în Transilvania pentru un documentar despre vampiri era și ea un fel de a arăta cât de ușor se lasă înșelați oamenii; anumite superstiții rămân în imaginația omului, oricât de absurde ar părea, și ajung să fie folosite de indivizi fără scrupule. Când am vizitat castelul lui Dracula, care fusese reconstruit numai pentru a le crea turiștilor impresia că s-ar afla într-un loc special, am fost căutat de un funcționar al guvernului care a insinuat că aveam să primesc un cadou destul de „semnificativ” (după propriile lui cuvinte) când filmul va fi transmis la BBC. In mintea acestui funcționar, eu ajutam la răspândirea legendei, iar lucrul acesta merita o recompensă generoasă. Un ghid mi-a spus că numărul vizitatorilor creștea de la an la an, și orice referire la acel loc ar fi fost bine-venită, chiar dacă s-ar fi susținut că respectivul castel era contrafăcut, că Vlad Dracul era un personaj istoric fără nici o legătură cu legenda aceea care nu era decât delirul unui irlandez (n. a.: Bram Stoker) care nu vizitase niciodată regiunea.

În clipa aceea am înțeles că, oricât de riguros aș fi fost cu faptele, eram fără să vreau de partea minciunii; chiar dacă intenția mea era să demistific totul, '5 ' fiecare putea să creadă ce voia; ghidul avea dreptate, în fond făceam și mai multă publicitate. Am renunțat imediat la proiect, chiar dacă apucasem să investesc o sumă frumușică în călătorie și în cercetări.

Dar călătoria în Transilvania avea să aibă un impact uriaș asupra vieții mele: am cunoscut-o pe Atena, care își căuta mama. Soarta, misterioasa, implacabila soartă ne-a așezat față în față într-un neînsemnat hol al unui hotel încă și mai neînsemnat.

Am fost martor la prima ei conversație cu Deidre sau Edda, cum îi place să i se spună. Am asistat, ca un spectator, la lupta inutilă pe care inima mea a purtat-o pentru a nu se lăsa sedusă de o femeie care nu era din lumea mea. Am aplaudat când rațiunea a pierdut bătălia, și n-am putut decât să mă predau și să accept că eram îndrăgostit.

Această pasiune m-a făcut să văd ritualuri, fenomene și transe cum nu mi-am închipuit niciodată că există. Spunându-mi că eram orbit de iubire, m-am îndoit de toate; îndoiala, în loc să mă paralizeze, m-a împins spre oceane a căror existență o ignoram. Această forță mi-a permis, în cele mai grele momente, să înfrunt cinismul celorlalți prieteni jurnaliști și să scriu despre Atena și lucrarea ei. și cum această iubire încă este vie, deși Atena este moartă, forța continuă să existe, dar nu mai vreau decât să uit tot ce am văzut și învățat. Puteam naviga în această lume numai cu Atena de mână.