Unsprezece minute

O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.

Amin

DEDICAȚIE.

În ziua de 29 mai 2002, cu puțin timp înainte de a pune punct acestei cărți, am fost la Peștera de la Lourdes, în Franța, ca să umplu câteva sticle cu apa miraculoasă de la izvorul aflat acolo. De îndată ce am intrat în terenul de incintă al catedralei, un domn de vreo șaptezeci de ani mi-a spus: „Știți că semănați cu Paulo Coelho?” I-am răspuns că eram chiar eu. Bărbatul m-a îmbrățișat, mi le-a prezentat pe soția și pe nepoata sa. Mi-a vorbit despre însemnătatea cărților mele în viața lui, spunându-mi în încheiere: „Ele mă fac să visez.”

Am mai auzit în repetate rânduri propoziția asta și ea mă umple totdeauna de mulțumire. Atunci însă m-am alarmat – pentru că știam că Unsprezece minute trata un subiect delicat, izbitor, șocant. M-am dus la izvor, am umplut sticlele, m-am întors, l-am întrebat unde locuia (în nordul Franței, aproape de Belgia) și mi-am notat numele lui.

Cartea aceasta vă este dedicată, Maurice Gravelines. Am o obligație față de dumneavoastră, față de soția și nepoata dumneavoastră și față de mine însumi: să vorbesc despre ceea ce mă preocupă, nu despre ceea ce le-ar plăcea tuturora să asculte. Unele cărți ne fac să visăm, altele ne aduc la realitate, dar niciuna nu poate fugi de lucrul cel mai important pentru autor: onestitatea cu care scrie.

Pentru că eu sunt cea dintâi și cea de pe urmă.

Eu sunt cea venerată și cea disprețuită.

Eu sunt prostituata și sfântă.

Eu sunt soția și fecioara.

Eu sunt mama și fiica.

Eu sunt brațele mamei mele.

Eu sunt cea stearpă și numeroși sunt copiii mei.

Eu sunt cea căsătorită și fata bătrână.

Eu sunt cea care aduce pe lume și cea care nicicând n-a zămislit.

Eu sunt alinarea durerilor nașterii.

Eu sunt soția și soțul.

Eu am fost bărbatul care m-a crescut.

Eu sunt mama tatălui meu.

Sunt sora soțului meu.

Și el e copilul meu respins.

Poartă-mi totdeauna respect.

Pentru că eu sunt cea scandaloasă și cea magnifică.

Imn către Isis, sec. al III-lea sau al IV-lea (?), descoperit la Nag Hammadi.

Și iată era în cetate o femeie păcătoasă și, aflând că Isus ia masa în casa fariseului, luă cu ea un vas de alabastru cu parfum și, stând plângând îndărăt, la picioarele lui, cu lacrimi începu să-i ude picioarele și le ștergea cu părul capului său, sărutându-i picioarele mereu și ungându-le cu parfum. Când văzu fariseul care-l invitase, își zise în sinea lui: „Dacă acesta ar fi un profet, ar ști cine și ce fel de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă.”

Atunci Isus luă cuvântul și-i zise: „Simon, am să-ți spun ceva.” „Spune, Învățătorule”, zise el.

„ Un creditor avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nu aveau de unde plăti, el îi iertă pe amândoi. Care din doi îl va iubi mai mult?”

Simon răspunse: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult.” „Bine ai judecat”, îi zise el.

Întorcându-se apoi către femeie, îi zise lui Simon: „Vezi această femeie? Am intrat în casa ta; tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, pe când ea cu lacrimile sale mi-a udat picioarele, iar cu părul său mi le-a șters. Tu nu m-ai sărutat; ea însă de când am intrat nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai turnat untdelemn pe cap, pe când ea picioarele mi le-a uns cu parfum. De aceea îți spun că i se iartă păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit. Acela însă căruia puțin i se iartă, puțin iubește.”

Luca, 7, 37-47

A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria.

Un moment. „A fost odată” este cel mai nimerit mod de a începe o poveste pentru copii, pe când „prostituata” e un subiect pentru adulți. Cum pot scrie oare o carte cu această aparentă contradicție inițială? Dar, în fine, cum în fiecare clipă din viață suntem cu un picior în basm și celălalt în abis, să păstrăm această formulă introductivă:

A fost odată o prostituată pe nume Maria.

Ca toate prostituatele, se născuse fecioară și nevinovată, iar în adolescență visase să-l întâlnească pe bărbatul vieții sale (bogat, frumos, inteligent), să se mărite (îmbrăcată în mireasă), să aibă doi copii (care să fie celebri după ce aveau să se facă mari), să locuiască într-o casă minunată (cu vedere la mare). Tatăl ei muncea ca negustor ambulant, mama ei era croitoreasă, orașul ei din interiorul Braziliei avea un singur cinematograf, un centru comercial, o agenție bancară și de aceea Maria nu înceta să aștepte ziua când Făt-Frumosul ei avea să sosească pe neașteptate, să-i răpească inima și să plece cu ea spre a cuceri lumea.

Cum însă Făt-Frumos nu apărea, nu-i rămânea decât să viseze. S-a îndrăgostit prima oară la unsprezece ani, în timp ce mergea pe jos de acasă la școala primară din localitate. În prima zi de clasă, își dădu seama că nu era singură pe drum: împreună cu ea mergea un ștrengar ce locuia prin vecini și urma școala după același orar. Cei doi nu schimbaseră nici o vorbă, dar Maria începu să observe că cea mai plăcută parte a zilei erau pentru ea tocmai clipele de pe strada plină de praf, oboseală, cu soarele la zenit, când băiatul pășea grăbit, iar ea abia își mai trăgea sufletul în efortul de a se ține după el.

Scena s-a repetat mai multe luni de-a rândul. Maria, care detesta să învețe și n-avea altă distracție în viață în afara televiziunii, nu-și mai dorea decât ca ziua să treacă repede, așteptând cu nerăbdare fiecare drum la școală și, spre deosebire de celelalte fete de vârsta ei, găsea că sfârșiturile de săptămână erau cum nu se poate mai plicticoase. Cum pentru un copil orele trec mult mai greu decât pentru un adult, ea suferea din plin, zilele i se păreau prea lungi, pentru că nu-i dăruiau decât zece minute cu iubirea vieții sale și nenumărate ceasuri pe care și le petrecea cu gândul la ea, imaginându-și ce bine ar fi fost dacă ar fi putut sta de vorbă cu el.