Veronika se hotărăște să moară

O cheamă Veronika. O vei vedea, cititorule, în cele mai ciudate momente ale vieții ei: când alege subiectul scrisorii de sinucigaș, când zâmbește de la fereastră, unui necunoscut, când vorbește cu o femeie nebună, când stă goală în fața unui bărbat îmbrăcat, când cântă la pian, când stă lângă un om când i se fac șocuri electrice. E grav să fii diferit? E bine să vrei să fii ca toți ceilalți? E cumva lumea în care trăim un mare ospiciu? O tânără căreia i-a reușit aproape totul în viață se hotărăște să moară. Iubește viața, dar nu o știe. Este iubită, dar nu i spune. La o cină, într-un ospiciu din Ljubljana, lipsesc patru persoane. Printre ele, și Veronika. A aflat oare ce trebuia să afle?

PAULO COELHO

„Iată, v-am dat putere să călcați peste șerpi… și nimic nu vă va vătăma.”

LUCA, 10:19

În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se sinucidă. Își făcu meticulos curățenie în camera pe care o închiriase într-o mânăstire de călugărițe, opri încălzirea, se spălă pe dinți și se culcă.

Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc să le sfărâme și să le amestece cu apă, se hotărî să le ia una câte una, căci întotdeauna e o mare distanță între intenție și faptă, or, ea voia să aibă libertatea de a se răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare comprimat pe care-l înghițea, se simțea și mai convinsă: după cinci minute, flacoanele erau goale.

Deoarece nu știa cu exactitate cât timp o să mai treacă până când avea să-și piardă cunoștința, își pusese pe pat o revistă franțuzească, Homme, numărul din luna aceea, de curând sosită la biblioteca unde lucra. Cu toate că nu manifesta nici un interes deosebit pentru informatică, răsfoind revista dădu peste un articol despre un joc pe calculator (un CD-Rom, cum se spunea), creat de Paulo Coelho, un scriitor brazilian pe care avusese prilejul să-l cunoască cu prilejul unei conferințe la cafeneaua hotelului Grand Union. Schimbaseră amândoi câte va cuvinte și în cele din urmă fu invitată la cină de către editorul lui. Grupul era însă numeros și nu avuseseră posibilitatea să aprofundeze nici un subiect.

Faptul că-l cunoscuse pe autor o făcuse totuși să creadă că el făcea parte din lumea ei și că lectura unui articol despre opera lui o putea ajuta să-și treacă timpul. În vreme ce-și aștepta moartea, Veronika începu să citească despre informatică, subiect care nu-i trezise nici cel mai mic interes, și asta se potrivea cu ceea ce făcuse toată viața, căutând mereu tot ce era mai lesnicios sau mai la îndemână. Ca revista aceea bunăoară.

Dar, spre surprinderea ei, primul rând al textului o smulse din pasivitatea-i naturală (calmantele nu i se dizolvaseră încă în stomac, dar Veronika era pasivă din fire) și o făcu, pentru prima oară în viață, să aprecieze adevărul unei fraze foarte la modă printre prietenii ei: „Nimic din lumea asta nu e rodul întâmplării.”

De ce oare acel prim rând tocmai în clipa când începuse să moară? Ce mesaj ascuns îi apăruse în fața ochilor, admițând că există mesaje ascunse, iar nu coincidențe?

Sub o ilustrație cu acel joc pe calculator, jurnalistul își începea articolul întrebând: „Unde este Slovenia?” „Nimeni nu știe unde este Slovenia”, gândi ea. „Nici vorbă.”

Slovenia însă exista, și se întindea colo afară, înăuntru, în munții din juru-i și în piața de sub ochii ei: Slovenia era țara ei.

Puse revista alături, n-avea nici un rost acum să se indigneze că o lume întreagă ignora cu desăvârșire existența slovenilor: onoarea națiunii ei nu o mai privea. Era timpul să se simtă mândră de ea însăși, să se încredințeze că fusese în stare de ceea ce făcuse, că dăduse în cele din urmă dovadă de curaj și că părăsea viața asta: ce bucurie! Și o făcea într-un mod la care visase întotdeauna, cu ajutorul unor pastile, care nu lasă urme.

Veronika se zbătuse să-și procure pastilele timp de aproape șase luni. Socotind că n-o să le strângă niciodată, ajunsese să se gândească și la posibilitatea de a-și tăia venele de la mâini. Chiar dacă știa că avea să umple camera de sânge, lăsându-le pe călugărițe dezorientate și pline de griji, o sinucidere pretinde ca oamenii să se gândească mai întâi la ei înșiși, și abia pe urmă la ceilalți. Era gata să facă tot posibilul pentru ca moartea ei să nu pricinuiască mult deranj, dar dacă tăiatul venelor ar fi fost unica posibilitate, atunci n-ar mai fi avut ce face, și călugărițele ar fi fost nevoite să curețe camera și să dea numaidecât uitării toată povestea, altminteri te-ar fi fost greu s-o închirieze din nou. În definitiv, chiar și la sfârșitul secolului al XX-lea, oamenii tot mai credeau în fantome.

Evident, și-ar fi putut alege și una din puținele clădiri înalte din Ljubljana, dar ce să mai spunem de suferința și mai mare pe care un atare act le-ar fi pricinuit-o părinților săi? Pe lângă șocul de-a afla că fiica lor murise, ar fi fost obligați să mai și identifice un cadavru desfigurat: nu, era o soluție și mai rea decât să sângereze: până la moarte, deoarece le-ar fi marcat pentru totdeauna tocmai pe cele două ființe care nu-i doreau decât binele.

„Cu moartea fiicei lor s-ar fi obișnuit până la urmă. Dar un craniu făcut zob e pesemne cu neputință de uitat.”

Împușcături, prăbușiri de pe o clădire înaltă, nimic din toate astea nu se potrivea cu natura ei feminină. Femeile, când se omoară, își aleg mijloace mult mai romantice, cum ar fi să-și taie venele sau să ia o supradoză de somnifere. Prințesele părăsite și actrițele de la Hollywood furnizau diverse exemple în acest sens.