Curs de filosofie a religiei

Va trebui să mai treacă vreme până ce personalitatea ciudată și tulburător de complexă a lui Nae Ionescu se va dezvălui în toată amploarea ei. Abia după trecerea anilor se vor putea percepe dimensiunile acestei existențe, tragică prin zbuciumul, frământările și neliniștile ei.

Într-o viață relativ scurtă și prea mult brăzdată de lupte, Nae Ionescu a lăsat totuși urme cari nu se vor șterge. Nu e vorba, firește, numai de lucrările scrise, în filosofie mai ales, a scris prea puțin. Nu pentru că n-ar fi avut ce scrie sau n-ar fi putut-o face, ci fiindcă avea credința că înainte de a fi trăit, controlat și copt, un gând nu trebuie așternut pe hârtie. Așa se explică și faptul că în cursurile sale din aceeași materie, dintre cari fiecare ar fi putut constitui o carte plină de miez, profesorul Nae Ionescu, dușman al obișnuinței, în care vedea o „lene de gândire”, nu s-a repetat niciodată. De câte ori relua problemele, la intervale de 3-4 ani, înfățișarea cursului era alta. în cele din urmă, această gândire vie și-ar fi găsit desigur albia proprie, forma care să-i fi îngăduit a fi comunicată sub chipul cărții tipărite. A comunica, în forma oarecum definitivă a scrisului, ceea ce gândești, însemnează a fi întors și frământat pe toate fețele anumite probleme, a fi ajuns la anumite încheieri, satisfăcătoare în primul rând pentru tine însuți. Fiindcă, în probleme capitale ale vieții spiritului, n-a avut timpul necesar, sau n-a crezut că a ajuns în situația de a formula fructul meditațiilor sale, Nae Ionescu n-a scris cărți. Cei cari l-au cunoscut și au știut ce-ar fi putut da nu vor putea regreta îndeajuns că moartea prematură a distrus definitiv posibilitatea cristalizării și a realizării depline a unei gândiri atât de înzestrate.

Dacă n-a avut liniștea și răgazul de a scrie cărți de filosofie, aceasta nu însemnează că Nae Ionescu n-a fost o prezență reală și efectivă în viața spirituală a ultimelor generații. Forma ei a fost însă alta decât cele obișnuite, în timpul îndeletnicirilor sale de profesor, Nae Ionescu a preferat înrâurirea directă și vie, contactul nemijlocit cu spiritele.

Pentru generațiile de studenți cari l-au avut profesor, cursurile de logică, metafizică, teoria cunoștinței și filosofia religiei ținute de Nae Ionescu și-au avut semnificația lor și vor rămâne de neuitat. Ele ofereau rara ocazie de a urmări un om care trăiește problemele, le despică cu o putere de analiză și o luciditate fără egal. Era un moment de neîntrecută, unică satisfacție spirituală să fi urmărit pe omul acesta gândind, luptându-se cu dificultățile problemelor, cucerind spiritele prin verva și dialectica-i demoniacă. Dacă studenții nu părăseau sala de curs cu bagajul de cunoștințe sporit – cunoștințele se pot aduna și din cărți —, plecau, în schimb, cu altceva, mult mai prețios, mai rar și mai greu de găsit: cu îndemnul de a nu se rezuma să învețe numai, să primească ideile de-a gata, să acumuleze pur și simplu cunoștințe, ci să mediteze, să trăiască și să verifice personal problemele. Problemele lor, în primul rând. Farmecul acestor cursuri vii, pentru care profesorul Nae Ionescu și-a mărturisit totdeauna preferința, nu poate fi redat prin cuvinte. Cei cari le-au ascultat își pot da seama că au avut excepționala ocazie de a vedea o inteligență scăpărătoare, curioasă, în plină desfășurare.

Spiritul filosofic al lui Nae Ionescu trăiește și va trăi în cei cari l-au ascultat, l-au iubit și l-au înțeles. Nu este aceasta o înrâurire mai rodnică decât toate cele de natură livrescă?

Acțiunea acestui spirit s-a exercitat însă pe o rază care trece mult dincolo de îndatoririle catedrei. Ziaristica românească a cunoscut în Nae Ionescu pe unul dintre cele mai strălucite și prestigioase condeie. Prin felul cum a înțeles-o și a practicat-o, el a arătat că gazetăria nu este o profesiune ci o chemare, o luptă de fiecare zi pentru biruința unei credințe, a intereselor vitale ale comunității de viață și iubire a neamului. Cum însuși a arătat-o, activitatea sa de gazetar „reprezintă un efort disciplinat, metodic, cinstit și dezinteresat de a privi cotidianul pentru permanențele lui și de a desprinde din întâmplări – sensuri și probleme”. Pentru noi, cei cari îi așteptam articolul zilnic cu emoție și-l sorbeam cu nesațiu, gazetăria lui Nae Ionescu a fost o școală în care am învățat să gândim. Să gândim politic, pe linia destinelor mari ale neamului.

Pretutindeni, în toate domeniile în care s-a manifestat, egal de scânteietor, s-a dovedit același spirit vioi și pătrunzător, împrăștiind unda unor neliniști fecunde. Disprețuia situațiile comode și iubea lupta. Prin tot ce-a făcut, și mai ales prin modul cum le-a făcut, omul acesta se singularizează într-un fel dintre cele mai expresive în cultura noastră. Personalitate colțuroasă, complicată, sinuoasă și totuși dreaptă prin constantele ei, plină de curiozități și surprize, trecerea lui printre noi va lăsa amintirea adâncă a unuia dintre oamenii cei mai vii pe cari ne-a fost dat să-i cunoaștem. Pentru dragostea pe care ne-a purtat-o Nae Ionescu și pentru toate adevărurile mari, esențiale câte le-am învățat de la el, nu-l vom uita; îl vom simți mereu printre noi și-l vom iubi în eternitate.

NICOLAE TATU.

CURS DE FILOSOFIE A RELIGIEI 1924 -1925 [27 februarie 1925]

I. INTRODUCERE. FILOSOFIA RELIGIEI CA DISCIPLINĂ FILOSOFICĂ

1. Ritmul vremii și interesul pentru filosofia religiei

2. Criza antiintelectualistă a filosofiei

3. Ce este filosofia religiunii?

4. Conceptul de religiune

5. Obiectul filosofiei religiei

6. Metafizică și religie. Conținutul de adevăr al religiei

1. Faptul că și anul trecut și anul acesta am anunțat Prelegeri de filosofie a religiei nu este în legătură cu altceva decât cu o preocupare a mea constantă care nu este, cum aș zice, un reflex al structurii actuale a vremii sau al sufletului epocii noastre contimporane, ci este o preocupare pe care s-a întâmplat să o am, cum s-a întâmplat să o aibă și alți oameni. Vreau să spun, cu alte cuvinte, că filosofia religiunii este o disciplină filosofică ce poate să fie la modă astăzi pentru o parte din lume, care se ocupă de problemele de filosofie generală, dar ea nu a existat în speculațiunea filosofică a omenirii în chip constant. Dovada cea mai bună a acestei afirmațiuni a mea se vede, între altele, tocmai în faptul că filosofia religiunii a început să se constituie propriu-zis, ca disciplină filosofică de sine stătătoare, tocmai în veacul al XlX-lea, adică în veacul care este cel mai sărac de conținut metafizic de la Hegel încoace.

Vasăzică, orientarea interesului omenesc spre problemele de filosofia religiei nu este în legătură cu o mai mare religiozitate a omenirii și prin urmare nu trebuie să vedeți nici în încercările mele, de a schița – în linii generale de altfel – un fel de sistem al filosofiei religiei, nu trebuie să vedeți o încercare a mea de a mă pune oarecum la unison cu ritmul vremii.

De altfel ritmul acesta al vremii este și el un lucru foarte ciudat, așa de ciudat încât cea mai de seamă preocupare a unui spirit pe care-l preocupă problemele filosofice este să se sustragă cât mai mult lui, sau în orice caz să controleze întotdeauna ceea ce primește de la el, cu deosebire criticilor.

Din acest punct de vedere, este adevărat că problemele, nu de filosofia religiei, dar de religie, trec oarecum astăzi pe un plan mai în față în ansamblul intereselor generale ale omenirii, dar teoretizarea acestor fenomene este de fapt astăzi oarecum îngreunată de lipsa de disciplină a spiritului filosofic.

2. Impresiunea mea generală este că filosofia trece astăzi printr-o criză, între altele și pentru faptul că această filosofie abdică de la instrumentul ei cel mai de seamă, care este, totuși, și trebuie să rămână, rațiunea. Căci filosofia, la urma urmei, nu este decât un fel de rezultat al unor cercetări asupra unui obiect special pe care l-am indicat noi, dar un rezultat care, prin esența lui, trebuie să fie de-a dreptul transmisibil. Dar transmisibilitatea cunoștinței noastre nu este posibilă fără acest instrument al rațiunii. Acei dintre d-voastră cari au citit câte ceva din mica noastră publicistică filosofică, diverse polemici între diferite școli și curente în idei, își aduc aminte, desigur, de polemica foarte acerbă dintre raționaliștii de la Iași și misticii de la București. Aceștia din urmă spuneau: Rațiunea? nu mai e bună de nimic! Nu o mai fi pentru ce le-o trebui d-lor, dar de ceva tot mai e bună, întrucât este singurul instrument de transmitere a cunoștinței noastre. După cum vă spuneam însă, epoca aceasta a noastră moare oarecum filosoficește tocmai din cauza anarhiei totale care domnește în câmpul acesta spiritual, tocmai din cauza lipsei de disciplină care domnește în gândire, care stăpânește gândirea noastră contimporană.

Vasăzică, criza filosofică – dacă este astăzi o criză filosofică, și hotărât că este – provine nu din bogăția sau din sărăcia sufletească a epocii, căci cantitatea de avuție sufletească este poate mai mare astăzi decât acum 20 sau 30 de ani, dar provine dintr-un fel de dezorientare a spiritului care renunță, astăzi, la singurul instrument propriu-zis al filosofiei, care este și rămâne pentru totdeauna rațiunea omenească.