Bucolicele

Portretul executat după mozaicul găsit la Sussa

DESPRE VIRGILIU

O actriță cunoscută, Cytheris, încâlcind obiceiurile artistice ale vremii, recita în teatrul înțesat de lume o poezie pastorală. Autorul poeziei povestea, în hexametri melodioși, cum doi tineri păstori l-au surprins pe bătrânul Silene – învățătorul și tovarășul nedespărțit al lui Bacchus – dormind dus într-o peșteră, după o beție strașnică. Bătrânul, meșter mare în arta cântecului, le făgăduise cândva că o să le cânte, dar nu se ținuse de jăgăduială. De aceea, acum, tinerii, ajutați de Aegle, „cea mai sprinteoară și frumoasă-ntre naiade”, îl leagă zdravăn chiar cu propria-i cunună „din vârtoase mlăji de iederi” și-l silesc să se țină de cuvânt. Și poetul, prin gura bătrânului, începe să cânte despre nașterea lumii cunoscute, arătând că „obârșiile a toate” au o cauză materială, cam așa cum o făcuse Lucrețiu în poemul Despre natură.

Apoi, trece la populare legende mitologice, ca până la urmă să ajungă în vremea sa, la Cornelius Gallus, om politic și militar de seamă, dar și poet simțitor, autor de stihuri elegiace, închinate chiar actriței Cylheris, recitatoarea de acum. Cântecul lui Silene ia sfârșit, pentru că luceafărul de seară „răsare în Olimpul încântat, acuma trist”. Puternicul, prelungitul ropot de aplauze care a izbucnit desigur că răsplătea, ca de obicei, căldura și iscusința, arta personală a actriței. Dar, de data aceasta, mai răsplătea cu mare entuziasm grația și sprinteneala, armonia și profunzimea, noutatea impresionantă a stihurilor recitate. Dovadă e faptul că publicul și-a întors privirile către un bărbat pierdut în mulțime, înalt și firav, cu obrazul oacheș, parcă pârlit de soare, cu părul tuns țărănește – cum îl va descrie Horațiu * – cu toga căzând de pe dânsul, cu încălțările largi și prost încheiate. In acest bărbat, în vârstă de treizeci de ani, dar sfielnic ca o fecioară, publicul recunoștea pe autorul bucolicei care – după relatarea lui Tacitus2 – se afla din înlâmplare la spectacol. Și întreg poporul – spune mai departe istoricul roman – s-a ridicat în picioare și l-a aclamat pe poet ca pe însuți Augustus împăratul. Fără îndoială că poetul a căutat să scape de gălăgioasa manifestație populară și să se strecoare nevăzut, căci – ne-o spun comentatorii Suetonius-Donatus1 – de câte ori se afla la Roma, unde venea foarte rar, iar mulțimea, recunoscându-l pe stradă, îi făcea demonstrații de simpatie, el se ascundea în cea mai apropiată casă.

Sfielnicul poet nu era altul decât Publius Ver-gilius Maro, iar spectacolul s-a desfășurat la Roma, în anul 40 î.e.n. Înfățișarea lui țărănească, timiditatea excesivă, stinghereala de-a purta toga nu erau lipsite de explicație: Virgiliu provenea de la tară. Iubea nespus peisajul natal și îndeletnicirile rustice și nimeni și nimic, în tot cursul vieții sale, nu i-au clintit puternica, adânca afecțiune care-l lega de întinderile câmpenești, de apele vijelioase ale munților sau de cele molcome ale șesului, de pădurile dese și sălbatice, de oamenii pământului. Nu o dată spune el însuși: „O, fie să-mi duc viața fără slavă, dar îndrăgostit de-a pururi și de ape, și de codri!”

S-a născut în Gallia Cisalpină, la Andes (cam unde se afla azi Pietole), nici la patru kilometri depărtare de Mantua, în ziua de 15 octombrie a „Vergilii vita' (Viața lui Virgiliu), 10.

Anului 70 î.e.n. Obârșiu lui era umilă, dar starea părinților nu chiar săracă. Fie că taică-său – după unele date – a fost meseriaș de țară (olar), fie că a fost muncitor agricol sau – ceea ce pare mai sigur – logofăt pe moșia unui viator, un fel de lictor, pre nume Magius, care, prețuindu-i puterea de muncă și îndemânarea, i-a dat de nevastă pe fiica sa, Magia Polla; fie că a fost toate acestea pe rând – neîndoielnic rămâne faptul că bă-trânul a izbutit să dobândească destul pământ pentru semănături și pășunat, cum și locuri ferite pentru prisăci. Agonisita aceasta i-a înlesnit bătrânului – om mintos, care și-a dat seama din vreme de calitățile deosebite ale odraslei sale – să-fi întrețină feciorul la învățătură mai întâi la Cremona, apoi In Mediolanum (Milano), în sfârșit la Roma. Intr-atâl. A știut tatăl să aprecieze maturitatea pretimpurie a băiatului, încât l-a pus să îmbrace toga virilă la 15 ani, cu doi ani înainte de sorocul legiuit. Chiar în ziua de 15 martie 55 x.e.n. – țin să precizeze Suetonius-Donatus – când murea poetul Lucrețiu. Această precizare vrea să însemne, simbolic, că Lucrețiu, murind, preda marea lui moștenire poetică, întreaga poezie latină în mâinile adolescentului Virgiliu. Simbolul nu-i lipsit de măreție, dar faptul e îndoielnic.

Pe vremea aceea, temeiul învățăturii îl alcătuia retorica, iar la capătul ei, tânărul ajungea, de obicei, un exersat advocatus, pledant în Forum. Asemenea meserie nu se potrivea de loc cu timiditatea poetului și mai ales cu spiritul lui laborios, neîn-stare de improvizații. A încercat o singură dată; n-a izbutit; a renunțat. Totuși, anii de învățătură nu i-a prăpădit în zadar. De o mare curiozitate științifică, el nu s-a mărginit a studia literatura, istoria, filosofia, ci a căutat să-și aproprie și mate-maticile, fizica, medicina. În asemenea măsură, în-cât filologul Macrobius putea să afirme mereu și în fel și chip: „Maro cu pregătirea lui multilaterală… deopotrivă ilustru prin erudiția și evlavia sa… atât de profund ca știință, pe cât de plăcut ca talent.” * Intre alții i-a fost dascăl filosoful epicureu Siron (despre care Cicero are cuvinte de laudă), ale cărui lecții vor lăsa urme adinei în conștiința lui, ca și poezia lucrețiană.

După încercarea oratorica neizbutită, Virgiliu se întoarce acasă, la Andes, pe malurile râului Mincio, pe moșia părintească, printre muncitorii ogoarelor. El însuși se ocupă cu muncile agricole și scrie mai departe stihuri păstorești.

Tabloul, până aici, pare mulcomit și pașnic. Dar nu era de loc așa. Vremile nu numai că nu erau patriarhale, ci cu totul vijelioase.

De mai bine de jumătate de veac, republica aristocratică senatorială este adânc zguduită și dă semne vădite ale apropiatei sale prăbușiri. Acum, istoria Romei e istoria unui lung șir de războaie civile, a dictaturii militare a lui Caesar și apoi a principatului lui Augustus. Acele războaie, deși par provocate de ambițiile personale ale unui Sulla sau Marius, Pompei sau Caesar, Anton'iu sau Octavian, au cauze mai adinei. Forma de stat a republicii aristocratice, corespunzătoare perioadei când Roma era un oraș-stat, cârmuind popoarele italice, nu mai corespundea realităților noi ale întinsului imperiu, deși nu este încă vorba de schimbări structurale.