Geniul adolescentei

(Acțiunea se petrece în 6 martie 1975, a doua zi după asasinarea lui Cornel Chiriac, la München)

— A murit Cornel Chiriac!

— Nu se poate! Când? Ce s-a întâmplat?

— L-au asasinat alaltăieri. Oficial e vorba de niște homosexuali, dar adevărul e altul: este un asasinat… politic ba nu, existențial.

— Existențial? Împotriva lui Cornel? Ce-i aia? Cine să vrea să-l omoare pe Cornel?

— Moșii, babalâcii, scăpătații. Ascultă-mă pe mine, lumea e condusă de fosile reacționare. Ei put, și lumea se împuțește datorită lor. Existența noastră îi macină. Ei vor să trăiască indefinit, și anume ca boșorogi impenitenți. Și impotenți. Singura lor pasiune este să guverneze, adică să ucidă. Raiul, ei și-l imaginează ca pe un stat în care totul, de la oameni la instituții, este la dispoziția lor nesățioasă. Nesățioși să aduleze și să fie adulați. Să lingușească și să fie lingușiți. Să ucidă și să nu fie uciși. Ah, setea de moartea altora a oamenilor josnici! Acești gerontocrați nu au creiere sănătoase, căci este o boală în a dori puterea, cu orice preț, și a o exercita cu o sete de obsedați, cu impudoare.

— Bine, bine. Și Cornel? Ce legătură au toate astea cu el?

— Îți amintești de Jan Palach, nu? Tot ei l-au ucis. Aici nu e vorba numai de ei, ci de un instinct mai puternic, care face și dincolo victime. Kennedy fusese cel mai tânăr președinte al Statelor Unite: l-au ucis. Îți vorbesc despre ura bolnăvicioasă a celor care nu merită să trăiască împotriva celor care o merită din plin. Bâlbâitul, confuzul, stalinistul, estropiatul Sartre trăiește, superbul Camus, om de onoare și suflet de inteligență clasică, a murit. Lumea noastră trebuie să moară, pentru că în ea câștigă numai cine trișează. Mircea Vulcănescu moare asasinat, Gheorghe Brătianu la fel: ei bine, nu, Nestor Ignat deambulează împăcat pe mapamond, publicând grețoase note de călătorie, luxuriant ilustrate, cu buzunarul mereu plin. Leonte Răutu, om pernicios și personaj malefic, trăiește sugându-și pensia la ciubuc. Beniuc moare de bătrânețe, satisfăcut și sastisit, Blaga moare de cancer, în plină putere a minții, dar retezat și nefericit. Când nu ești bun de nimic, trăiești până la loc comanda. A. Toma crapă octogenar, Nichita moare la 50. E de mirare că Preda nu a murit încă: pariez însă că Dumitru Popescu va muri nonagenar, nutrit de biștarii pe care i-a primit în schimbul minciunilor pe care le-a proferat toată viața, și fericit; nu ne va scuti de niciuna din nenumăratele platitudini pe care se simte dator să le lase posterității; nici, pariez, de un șir nesfârșit de memorii, călduțe, mincinoase și la fel de conformist curajoase ca și latrinele golite de scârbosul Ehrenburg în cele șase volume din…

— Lasă, știu toate astea. Bla-bla. Și Aragon, care încă nu a murit, față de infinit mai bunul Eluard, care a trebuit să dispară la doar cincizeci și ceva de ani. Saint-Exupéry și toți ceilalți. OK. Căci porcii supraviețuiesc, iar îngerii sunt condamnați să dispară. Știu. Javrele trăiesc nelimitat, criminalii nu sunt niciodată pedepsiți: cu cele 60 de milioane de victime atârnându-i de gât, Stalin a murit liniștit în patul lui, adulat în mod josnic de peste un miliard de imbecili, gata oricând să devină victime fericite, dacă ipochimenul ar fi dorit-o. DAR UNDE VREI SĂ AJUNGI? Știi bine că lumea noastră este o vale a plângerii, despre al cărei stăpân catolicii susțin că este Prințul Tenebrelor, iar gnosticii cred că este Arhontele cel rău, zeu inferior izgonit într-o pleromă inferioară… ȘI? Iubiți de zei, cei tineri – tineri mor…

— De unde e versul?

— De niciunde: l-am inventat.

O clipă domni tăcerea: există o tăcere care se împleticește între cuvintele îndrăgostiților, și o tăcere care îi îngenunchează. Oricare dintre ele ar fi fost aceea, am uitat. Tăcerea îi despărți pe cei doi adolescenți o clipă, ștergându-se de fețele lor ca o lumină care pleacă, apoi cel care vorbise primul continuă, luându-și cu afectare capul în mâini:

— Fiecare dintre noi e în puterea acestor boșorogi senili, a căror unică rațiune de a fi e să ne ucidă. Suntem ai lor, fără scăpare. Cine se uită strâmb la ei e condamnat. În fața unui stâlp de lemn, uscat de mult, dar roșietic de la sângele țâșnit din rănile celor uciși, un porc de soldat brutal te zvârle la pământ, urlând la tine și scuipându-te. Cazi pe burtă, cu mâinile fedeleș răsucite la spate. Dar trebuie să stai în genunchi, și te ridică lovindu-te în mațe, în ficat, în rinichi și în coaie. Te torturează în poziția închinării, forțându-te să îi adori ultragiile. Iar înainte să te ucidă te scuipă. Te învelește în flegma lui purulentă ca într-un giulgiu. Saliva lui îți împroașcă ochii, îți astupă nările și îți umple gura, iar când tragi aer în plămâni flegma lui impură te inundă. Apoi încarcă revolverul și îți lipește țeava lui rece de cap. Rânjește înainte să sloboade în tine puterea aceea infernală, și va rânji și după ce, prin gaura exploziei, materia brusc decomprimată a creierului tău va izbucni în afară. Mereu va exista în lume un număr nelimitat de putori sadice grăbite să se pună la dispoziția celor care vor să guverneze prin crimă și teroare. Miliarde de oameni trăiesc la cheremul acestor ucigași care jură pe constituție și drepturi civile. Bătrâni și nevropați, ei au nevoie de sângele nostru tânăr întocmai ca vampirii, pentru a se reîmprospăta. Suntem contemporani cu acest nesfârșit popor de victime nerăzbunate, pleșcari ai unei supraviețuiri nedemne și înjositoare! Privește-mă cât sunt de jalnic: vorbesc și vorbesc și vorbesc, și îmi adorm în elocvență indignarea de ei, neputința de mine și furia de alții: iar tu mă asculți, oripilat și fățarnic, afectând că suferi mai mult, ascultând, decât pot ei îndura, cei care sunt mutilați în beciurile torturii.