Omul recent

CUVÂNT ÎNAINTE.

Întrebat odată în ce ar consta virtutea unui tânăr, Socrate a răspuns: „Să nu depășească în nimic măsura”…Critica pe care o fac aici modernității se poate reduce la afirmația clasică, înscrisă pe frontonul templului din Delfi… ,nimic peste măsură. Ceea ce revine la a reafirma banalitatea că nici un lucru nu e bun peste măsura care îi e proprie. Veți exclama, pe bună dreptate: modernitatea și măsura! Modernitatea să nu depășească măsura! Oare noi – moderni epuizați de pretențiile tot mai necruțătoare ale unei modernități inepuizabile – nu am întrecut de mult toate măsurile, înșelând așteptările celor mai buni și împlinindu-le complet numai pe ale celor care oricum s-ar fi mulțumit cu orice? Modernitatea singură este deja excesul unei lipse – al lipsei celor nevăzute. Pentru a nu mai fi un exces, modernitatea ar trebui contrabalansată cu ceva, așa cum se întâmpla cu textele manuscriselor medievale, purtătoare ale unei imagini perfect ordonate a lumii, care, fără a-i șoca pe savanții călugări, erau ilustrate în chenarul paginii cu acele stranii și exuberante marginalia, purtătoarele unui comentariu al lumii pe dos. În Evul Mediu, oamenii mai aveau încă forța de a accepta și viața, și pe Dumnezeu așa cum sunt, potrivit unei bune separații a puterilor în cosmos – a Creatorului transcendent față de lume și a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanță proximă. Îți trebuie un formidabil instinct al adevărului pentru a îndrăzni să comentezi imaginea lumii de sus printr-o imagine a lumii pe dos! Omul ultimei tradiții pre-moderne îl mai avea…

Cum i-am putea reda modernității acest instinct al adevărului? Poate numai conservând, în cea mai deplină și imaterială credință, instinctul lipsit de remușcări al materialității. Adică așa cum folosește pictorul de geniu pensula – în așa fel încât să aducă la prezență lucrurile care nu se pot vedea prin intermediul zugrăvirii celor care se pot. După ce a organizat totalitatea indefinit epuizabilă a vizibilului, poate că a venit în sfârșit momentul ca modernitatea să fie chemată la propria ei judecată de apoi – și să fie somată să ne redea Invizibilul: pe el nouă și pe noi lui. Până acum, modernitatea a fost folosită pentru a ne convinge că Invizibilul nu există și că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi doar vizibil, doar corp, doar materie. Cine este însă doar materie e condamnat să nu fie, plăcerilor sale arbitrare și lumii, în hazardul ei, decât material în vederea unor scopuri cărora nu le poate fi beneficiar dacă nu le este sclav. Ei bine, nu! Prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate salva. Neavând o finalitate proprie, modernitatea poate fi foarte bine folosită atât pentru a întregi partea nevăzută a lumii, cât și (ca până acum) pentru a o nega – prezentă atât prin cele ce se văd, fără să se vadă, cât și transparentă celor care nu se văd, aducându-le la vizibilitate.

Critica mea nu este făcută nici din perspectiva postmodernității, căci postmodernitatea nu este decât o modernitate care se ia atât de în serios qua modernitate încât are impresia că se joacă, nici din perspectiva tradiționalismului, care confundă Nordul tradiției cu tradiția însăși. Este o critică făcută din perspectiva conștiinței că atunci când ți se deschide în față un drum, fără să vrei, în mod automat, în spate ori în laterală ți se închide un altul. Când se închină bigot la minunile modernității, cum ne îndeamnă zelatorii ei și delatorii tradiției, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfișietoare toate bogățiile pe care le-au pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.

— Câți moderni, satisfăcuți de propria lor modernitate, câți oameni novisimi, orbiți de patima de a fi cât mai recenți, câți oameni care mobilizează puterea unui tigru și viclenia unui șarpe în perspectiva de înțelegere a unei efemeride, câți oare dintre noi – oameni recenți ai unei lumi din ce în ce mai recente-mai posedă discernământul de a pricepe că orice progres din vizibil se face pe seama unor amputări m invizibil?

Critica mea țâșnește din repulsia față de exces și se nutrește din convingerea elementară că nu există pe lumea aceasta nici un principiu care să poată fi extins la întreaga existență, decât dacă seântâmplă să fie deopotrivă transcendent, personal și creator. Dacă modernitatea ar fi Dumnezeu, atunci ar avea tot dreptul să se instituie ca unic scop și mijloc al vieților noastre. Dar nu este. Îi lipsește, pentru a fi un principiu cu adevărat universal, însușirea de a fi transcendentă, personală și creatoare. Din acest motiv de bun-simț, modernitatea trebuie moderată, trebuie bine temperată prin ceva. Ceva simplu, firesc, viu, ceva aflat mereu la îndemână. Modernitatea trebuie temperată prin punerea ei la lucru împreună cu alte forme de viață și prin confruntarea mijloacelor ei cu exigențele altor orizonturi, care, față de ea, nu sunt în sine nici pre-moderne, nici tradiționale, ci, pur și simplu, omenești – adică adevărate. Cum ar fi faptul că iubirea, moartea, setea de cunoaștere, suferința și credința în Dumnezeu nu pot fi transformate în valori de schimb decât dacă încetăm să mai fim oameni. Cum ar fi faptul că lumea nu este făcută doar din lucruri vizibile, ci, mai ales, din lucruri invizibile și incorporale – fie acestea doar gândurile și emoțiile noastre, mai numeroase decât firele de nisip din tot universul. Ar fi mai sănătos și mai economic, în ordinea suferinței și a decenței, dacă am crede că gândurile și emoțiile noastre sunt fapte, care, în viitor, vor căpăta consecințe directe și inevitabile asupra vieților noastre: sub forma conflictelor sângeroase, dacă gândurile noastre au fost violenteși dușmănoase; ori sub forma bucuriei și a fericirii, dacă gândurile noastre au fost generoase și bune.