Politice

În orice țară, nu există cu adevărat decât două partide: partidul celor care îndrăznesc să spună nu și partidul celor care nu îndrăznesc. Când numărul celor care nu îndrăznesc covârșește numărul celor care îndrăznesc, țara este pierdută. (N. ed.)

În preajma ștreangului (istoria unei nopți)* îi împușcați și îi băgați în beci. Unul să nu iasă viu.

(Elena Ceaușescu, stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 XII 1989)

Legea celui care a supraviețuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber ești numai atunci când ai curajul să rostești adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt al Evangheliei, în România și pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgența revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliției (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când incredibila rezistență a poporului Bucureștiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.

La început am fost doar șase, într-o încăpere din IGM, și aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început ușa dinspre culoar era deschisă, păzită de un milițian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, ușa a fost închisă iar în încăpere au fost postați trei milițieni înarmați. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite,

* Apărut sub titlul „Unter dem Strang: die Geschichte einer Nacht”, Neue Literatur, 41. Jahrgang, Heft l-2, Januar-Februar 1990, pp.105-l10 (traducere de Christa Richter).

zgomotele unei aglomerații bizare, asemănătoare unei respirații înfundate cu căluș – și gâfâite.

Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcționar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la mașină. Al meu era printre ele. Am fost scos și întors cu fața la zid, cu mâinile la ceafă. Alți șapte mă însoțeau. Am reținut senzația de intolerabilă agresiune morală când mâinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreț și brutalitate. Ne-au pus cătușe la ambele mâini: formam un șir dezorientat și haotic, împins să șchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureștene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenței represiunii care se desfășura afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un șarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc „trupuri”, și anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiți, bătuți, desfigurați, stâlciți și speriați. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puști cu ochi injectați și trăsături agreabile, care, printre dinți, îi cerea victimei sale să își țină dracului fața întoarsă la zid. Un bărbat bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un milițian îi răscolea testiculele. Alții, mai norocoși, erau bătuți numai sporadic, când milițienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu aveau încă mâinile zdrelite se țineau de zid precum bețivii (deși nimeni nu era beat); ceilalți, cu mâinile înroșite de sânge, se agățaseră de pereți cu pieptul și cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe milițieni, care urlau continuu, ca posedați, „stați, bă animalelor, drepți! stai drept, boule, nu auzi! ai?” – și urma lovitura, și apoi altele și așa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea își pierdea respirația. Pe pojghița tencuielii se lățeau desenele neregulate ale sângelui împrăștiat.

Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând și izbind, cizmele milițienilor făceau poteci de ordine, înjurau continuu, monoton și cu ură. își întrețineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat și violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarășul secretar general. Frica de superiori și plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe fețele acelor puștani în uniformă, care nu cereau decât schița unui ordin pentru a putea schingiui cu conștiința împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, – totul era bun pentru a produce și exaspera suferința.