Radu Daescu – vol.1 si 2

Pe Radu Dăescu l-am văzut prima oară în casa noastră pe vremea când mă jucam cu Anca Herzog pe sub mese. Cum deja v-am spus, ea îmi mângâia brațele, îmi ducea mâinile spre pieptul și burta ei, iar eu o pipăiam pe sub fustă. Nu aveam mai mult de cinci ani, iar Radu Dăescu mi s-a părut de la început un prost și un îngâmfat – ca toți adulții, de fapt, nici o scofală. Mai ales că tata se amuza foarte de fiecare venire a lui, iar mama se îmbrăca întotdeauna mai bine, își punea ciorapii cu dungă neagră și pantofii cu toc cui. Se strângeau în jurul mesei rotunde, din sufragerie, sorbeau băuturi din pahare înalte, vorbeau interminabil, râdeau în hohote, trăgeau țigări, dădeau imprevizibil din picioare și ne trimiteau întotdeauna la culcare atunci când hohotele deveneau mai nestăpânite. De dedesubtul mesei, unde stăteam cu Anca, pitiți, le vedeam tuturor labele descălțate. Nu știu de ce, deși ai mei își puseseră înadins încălțările cele mai bune înainte de venirea lui Radu Dăescu, imediat ce discuția se anima, și mama și tata își scoteau picioarele din pantofi, la adăpostul largilor pulpane ale feței de masă, care ne ascundeau și pe noi de ei și pe ei, între ei. Mama avea labe frumoase, în mătasea ciorapului. Și spre deosebire de ai tatălui meu, ciorapii lui Radu Dăescu nu erau niciodată cârpiți. Laba piciorului lui Radu Dăescu avea însă un deget mare uriaș (și urât), iar celelalte patru stăteau coleșite servil sub îndoitura lui autoritară – ceva destul de grosolan și neliniștitor. Dar râdea tot timpul, iar când hohotea își zvârlea tălpile spre celălalt capăt al mesei, în timp ce mama, am observat, la aceleași hohote, își strângea picioarele sub scaun, iar uneori își aluneca una din gambe sub șezut. Tata stătea locului, își strângea doar degetele, spasmodic, în ciorap, râcâind covorul. Lupu Mihai spunea că râsul, ca și hohotele de plâns, este și el un chin: de parcă degetele tatei ar fi fost ghearele boante pe care pisicile și le scot ori ascund ritmic în pernițe, când sunt gâtuite.

După nenumărate astfel de jocuri de picioare pe sub masă, am remarcat că odată cu întreruperea vizitelor lui Radu Dăescu au dispărut din familia noastră și serile cu hohote de râs, fum de țigară și băuturi sorbite până noaptea târziu. Apoi au venit anii de școală generală, examenul la liceu, viața de ceaiuri, începutul fumatului, intoxicarea cu băuturi, cu muzică de Black Sabbath dată la maxim și, firește, dansul împleticit cu fete bete până dimineața în zori – adică toate preocupările absorbante și urgente ale unei adolescențe normale. L-am uitat complet pe Radu Dăescu. Ce îmi mai aminteam uneori erau doar gambele mamei, pe sub masă, atunci când una dintre ele dispărea sub șezut, iar cealaltă rămânea să pipăie, atârnând, cu vârful mătăsos al degetelor îmbrăcate în ciorapul cu dungă neagră, covorul.

Eram la un ceai la Maia când l-am revăzut pe Radu Dăescu. Trecuse de miezul nopții, avusesem deja prima altercație cu vecinii exasperați de zgomot, eram cu toții cam amețiți, când una din colegele mele de liceu, care tocmai picase, a rugat-o pe Maia să aprindă pentru câteva clipe lumina, să ni-l prezinte pe noul ei prieten, de care ne tot vorbise, un babalâc mult mai în vârstă decât noi, și de care ea era foarte mândră. În lumina care părea murdară l-am recunoscut pe fostul prieten al părinților mei. Am rămas mască: era chiar Radu Dăescu, neschimbat. N-a dat semne să-și amintească de mine, iar eu nu i-am spus că îl cunosc de când își arăta pe sub masa noastră din sufragerie ciorapii necârpiți și degetele-i dizgrațioase. S-a stins lumina, muzica a fost iar dată la maxim, am dansat, am fumat, m-am amețit și mai mult, am pipăit-o pe Alina, prietena mea tunsă ca Olivia Newton John, din anii când dansa cu Travolta. Totul, cam searbăd. Spre dimineață am chemat un taxi, iar la despărțire, în fața portierei, Radu Dăescu m-a întrebat ‘Ce mai fac ai tăi? În formă?’ – și mi-a dat o carte de vizită. Albă, fără chenare, doar cu un nume în centru și două numere de telefon în partea din dreapta, jos. Doar că numele de pe cartea de vizită pe care mi-o oferise Radu Dăescu nu era Radu Dăescu, ci un altul (pe care n-am să-l dezvălui aici), iar sub nume scria scurt, enigmatic, cu litere espasate – artist.

Era Radu Dăescu un – artist? De îndată ce am avut timp, l-am sunat. Îi vorbeam, firește, cu Dumneavoastră. M-a repezit imediat (vorbea mereu repezit), tăindu-mi vorba. „Lasă ‘dumneavoastră’, spune-mi ‘tu’. Ai ajuns băiat mare. Ha, Ha. Te simțeam uneori cum te jucai între picioarele noastre cu fetița aia mică. Sunt sigur că făceați porcării. Ha, Ha. Da’ nu-mi imaginez care. N-o să mi le spui! Ții minte când v-au găsit în pielea goală pe amândoi, adormiți sub masă?”. Am dat din cap. „Când a venit mama fetiței să o ia acasă? Ah. Ah. Ce bătaie pe voi!” Nu fusese nici o bătaie. Dar Radu Dăescu o ținu tot așa un timp, clămpănindu-mi în ureche. Descoperii că, brusc, își pierduse tot farmecul. Un babalâc plicticos, prietenul unei colege: ea o snoabă, el o pisălogeală. L-am întrerupt. „Trebuie să închid, vă sun mâine.” Am accentuat distant pe ‘vă’. „Ha, ha. Tot cu ‘dumneavoastră’. Tot cu ‘dumneavoastră’. Dar înainte să închizi”, mai adăugă așa, într-o doară, „aș vrea să știu ce mai face maică-ta. Ce femeie! Maică-ta tot frumoasă, ce spun, tot atrăgătoare a rămas?” Radu Dăescu voia să știe ce mai făcea mama! Asta mi se părea destul de uimitor. Mama era așa de neinteresantă! La glumele lui Radu Dăescu, din câte îmi aminteam, mama nu făcea decât să tacă ori să râdă. Un fel de element anost de decor. I-am spus toate astea, pe scurt. „O, cât te înșeli”, mi-a replicat, cu o voce mai slabă, Radu Dăescu. „Dacă ai timp, am o mulțime de chestii să-ți spun despre anii aceia. Dacă ai timp.” Aveam oare? Pe loc, m-am decis. „Aș veni mâine”, i-am spus”. „Ha, ha. Mâine! Deja mâine! Perfect. Bem o cafea, fumăm împreună o țigară, nu? Ce zici, ne destrăbălăm. Ai voie să fumezi? Reziști la Gauloises? Da? Ha, ha. Pe mâine atunci, ne vedem mâine. O să vorbim despre maică-ta. Ha. Ha.”