Bestia (The Beast) 1997

MAȘINĂRIA CENUȘIU-ALBĂSTRUIE era aproape îngropată în verdeața dealului. Zăcea acolo, în vara anului 1972, un obiect neînsuflețit alcătuit din metal și din forțe la fel de puternice ca și viața. Ploaia îi spăla formele lipsite de orice noimă. Soarele de iulie – iar acum și cel de august – se revărsa fierbinte peste el. Noaptea, stelele se reflectau în acea îngrămădire de metal ce părea inutil, mut, nepăsător față de menirea sa. Nava pe care o propulsase și care până atunci funcționase normal tocmai pătrunsese în atmosfera Pământului când s-a produs accidentul: impactul cu un meteorit îi avariase structura exterioară. Din cauza fisurii făcute de meteorit, nava începuse să cadă spre Pământ, tot mai jos, mai jos… Zăcea de câteva săptămâni pe coasta acelui deal; un obiect ciudat ce părea lipsit de viață, dar care era de fapt extrem de viu în esența sa.

În câmpul lui de forță se adunaseră tot felul de murdării, într-un strat atât de consistent, încât doar o sensibilitate ieșită din comun ar fi putut înregistra vibrațiile. Nici măcar băieții care se așezaseră într-o zi pe flanșa motorului nu observaseră straniile convulsii ale murdăriei. Dacă vreunul dintre ei și-ar fi introdus mâna în infernul acela de energie – care de fapt era câmpul de forță – mușchii, oasele și sângele i s-ar fi transformat pur și simplu în gaz, s-ar fi lichefiat instantaneu, explodând.

Dar băieții plecaseră și motorul zăcea tot acolo în după-amiaza în care au apărut căutătorii de vechituri. Se aflaseră atât de aproape de descoperire, acolo, la poalele dealului verde! Doi bărbați, poate puțin cam obosiți la acea oră târzie, dar totuși observatori antrenați, scrutând cu atenție versantul, însă pentru o clipă palida strălucire a soarelui fusese umbrită de un nor, iar privirile lor trecuseră mai departe, fără să-l observe.

După mai bine de o săptămână, tot după-amiaza târziu, un cal se împiedică de corpul greoi al motorului. Călărețul descălecă într-un fel ciudat. Apucă mânerul șeii cu o mână, plutind apoi pe deasupra ei. Nepăsător, își ridică piciorul stâng, își menținu cu ușurință echilibrul, apoi ateriză pe pământ. Etalarea acestei forțe părea cu atât mai naturală, cu cât mișcarea avea ușurința unui automatism. Atenția îi fusese permanent concentrată asupra obiectului din iarbă.

Expresia de pe fața sa suptă se schimbă în timp ce examină motorul. Privi împrejur, mijindu-și ochii. Apoi zâmbi răutăcios la ideea ce-i încolțise în minte. În sfârșit, dădu din umeri a nepăsare. Posibilitatea să-l vadă cineva pe aici era, oricum, redusă. Orașul Crescentville se afla cam la doi kilometri, iar în preajma casei albe înconjurate de copaci, ce se zărea la cinci sute de metri spre nord-est, nu se simțea nici un semn de viață.

Era singur, cu calul și cu motorul. În clipa următoare, vocea lui încărcată de ironie înghețată se auzi prin aerul înserării:

— Ei, Dandy, iată o treabă pentru noi. Cu fierul ăsta vechi o să-ți cumpăr ceva haleală. Așteptăm să se facă întuneric și îl cărăm la negustorul de deșeuri. Astfel ea nu va putea afla, iar nouă ne va rămâne o urmă de demnitate.

Se opri. Fără să vrea, se întoarse să privească domeniul acela, ca un parc ce acoperea aproape întreaga distanță până la oraș. Un gard alb, iradiind un halo aburit în crepuscul, descria un traseu lung în jurul unei zone verzi de copaci și pășuni. Gardul se ascundea prin văioage și tufișuri, pentru ca în cele din urmă să dispară la nord de casa albă, impunătoare.

Omul murmură nerăbdător: „Ce prost am fost să zac aici, în Crescentville, s-o aștept.” Se întoarse și privi spre mașinărie. „Oare ce greutate o fi având?” Apoi: „Mă întreb ce-o fi.”

Se urcă până-n vârful dealului și se întoarse cărând o bucată de lemn, lungă de aproape un metru și groasă de șapte centimetri. Încercă să ridice motorul de la pământ. Mișcările-i erau dezordonate din cauză că avea un singur braț, stângul. Așa că, observând în centru gaura plină de murdării, înfipse lemnul acolo ca pe o pârghie.

Strigătul său de surprindere și durere străbătu răgușit aerul serii. Lemnul se smucea. Ca reculul țevii ghintuite a unei puști, ca un cuțit răsucit, îi întorcea brațul, i-l rotea ca pe un sfredel, arzându-l ca focul. Drăcia îl săltă și-l trânti la vreo șase metri pe panta dealului. Gemând, ținându-se de brațul zdrențuit, se ridică de jos împleticindu-se.

Geamătul i se stinse subit când privirea i se opri pe vârtejul acela pulsatoriu care adineauri fusese o cracă de copac. Căscă ochii. Apoi încălecă tremurând calul negru. Ținându-și brațul însângerat lipit de trup, clipind de durere, mână animalul spre poala dealului, către șoseaua ce ducea spre oraș. Un căruț pentru cărat pietre, o șa și hamuri pentru Dandy închiriate de la un fermier, frânghie și un scripete, o mână țeapănă în strânsoarea bandajelor, încă amorțită de durere, o pată prin întuneric și ceva zăngănitor pe căruț – timp de trei ore, Pendrake se simți ca într-un coșmar.

Dar iată că motorul se afla acum pe podeaua grajdului său, ferit de curioși, și totul ar fi fost în regulă, dacă nu ar fi persistat sunetul acela care se auzise și în pădure, iscat din câmpul de forță. Acum se considera norocos. Încăpățânarea de a transporta în secret motorul la coșmelia lui fusese ca alegerea vieții în locul morții, ca și cum ar fi ridicat repede o bancnotă de o sută de dolari de pe pavajul unei străzi pustii, un automatism ce depășea orice logică. Totu-i părea la fel de firesc ca însăși viața.