Invadatorii (THE CHANGELING)

CAPITOLUL 1

— În cei patru ani de când te afli aici, firmei i-a mers foarte bine, spuse Nypers.

Craig râse.

— Îți arde de glume, Nypers. Cum adică în cei patru ani de când sunt aici? Păi sunt de atâta timp, încât simt că am încărunțit aici.

Nypers înclină aprobator capul său mic și înțelept.

— Știu cum e, domnule. Totul devine vag și ireal. Ai senzația că parcă altcineva ți-a trăit în trecut viața. Se întoarse și adăugă: Ei bine, voi lăsa pe seama dumneavoastră contractul cu Winthrop.

Craig își mută în cele din urmă privirea care îi încremenise asupra ușii de stejar închise, în spatele căreia dispăruse bătrânul funcționar. Dădu din cap cu îndoială și jenă, însă zâmbi când se așeză la birou.

Nypers trebuia să fie bine dispus în dimineața aceasta. Pentru prima dată, bătrânul încercase să glumească.

În cei patru ani de când — hai să vedem, de când era director al firmei Nesbitt? Curier la șaisprezece ani, asta era în 1938; funcționar mărunt la nouăsprezece ani, apoi venise războiul. Se înrolase în aprilie 1942, fusese rănit, spitalizat și apoi trimis acasă la începutul lui '44. Înapoi la Nesbitt Company, pentru a ajunge succesiv funcționar principal în 1949, șef de compartiment în '53 și director general în '60. De atunci zilele de serviciu semănau foarte mult una cu alta. Timpul trecea molcom, ca suflul unui vânt constant dinspre nord.

Iată, acum e 1972, hm, treizeci și patru de ani la firmă, fără a socoti războiul; doisprezece ca director general. Astfel ajungea la cincizeci, anul acesta.

Cincizeci?

Cu un strigăt, Craig sări în picioare și se repezi în toaleta de lângă biroul său. Pe ușa spre duș se afla o oglindă în care se putea vedea întreg. Se opri în fața ei, cu răsuflarea tăiată. Imaginea de care dădu cu ochii era destul de familiară. Era cea a unui bărbat înalt, solid, de peste un metru optzeci și de vreo treizeci și trei sau treizeci și patru de ani.

Craig își găsi din nou calmul. Unul din acei tipi etern tineri, își spuse el, amuzat. Nu arăta nici o zi peste patruzeci. Ciudat, totuși, că nu-i trecuse niciodată prin cap că avea cincizeci. Își permise un fior de plăcere la gândul că se ținea atât de bine. De altfel, și Anrella, la fel. Dacă lui nu-i dădeai mai mult de patruzeci, ea nu părea trecută de treizeci.

Gândurile i se risipiră. Se întoarse în birou și se lăsă cu toată greutatea pe scaun. În cei patru ani de când ești la noi. Aceste cuvinte i se fixaseră în minte. Gestul pe care îl făcu în cele din urmă era semiautomat. Apăsă un buton de pe birou.

Ușa se deschise și intră o femeie uscățivă, cu fața albă, de vreo treizeci și cinci de ani.

— Ați sunat, domnule Craig?

Craig ezită, începea să se simtă prost și nu era deloc uimit de stânjeneala lui.

— Domnișoară Pearson, de cât timp lucrați la Nesbitt Company? Întrebă el.

Femeia îl privi sever, iar el își aminti prea târziu că, în aceste vremuri de agresivă emancipare, un șef nu pune unei angajate întrebări care pot fi considerate fără legătură cu serviciul.

După o clipă, privirea domnișoarei Pearson își pierdu sclipirea dură, ostilă, iar Craig respiră mai ușurat.

— Nouă ani, răspunse ea scurt.

— Cine v-a angajat? Se forță Craig să continue.

Domnișoara Pearson dădu din umeri, dar gestul trebuie să fi avut legătură cu vreun gând care-i trecuse prin minte. Vocea îi era normală, atunci când spuse:

— Păi, directorul de atunci, domnul Letstone.

— Oh! Făcu Craig.

Fu cât pe ce să-i explice faptul că fusese director general în ultimii doisprezece ani. Nu o făcu, în primul rând fiindcă gândul din spatele cuvintelor se destrămase în ceață. Mintea îi lucra în gol, dar era relativ clară. Ideea care-i veni în cele din urmă era logică și limpede. Îi dădu glas pe un ton calm:

— Aduceți-mi registrul de evidența personalului din 1968, vă rog.

— Da, domnule Craig.

Fata îi aduse registrul și îl lăsă pe birou. După ce ieși ea, Craig deschise volumul cu ștate de salarii pe luna octombrie. Și iată-l acolo: „Lesley Craig, director general, 1250 dolari”.

Pe septembrie era trecut același lucru. Nerăbdător, răsfoi până în ianuarie. Scria: „Angus Letstone, director general, 700 dolari”. Nu exista nici o explicație pentru salariul mai mic. În februarie, martie, aprilie, era tot Angus Letstone. Tot cu 700 dolari pe lună. În mai apărea pentru prima oară numele lui, Lesley Craig, cu 1250 dolari.

Patrii ani! În cei patru ani de când…

Contractul cu Winthrop zăcea neclintit pe biroul spațios de stejar. Craig se ridică și se duse la fereastra cu arcada de la colțul camerei. Dedesubt se întindea un bulevard larg, mărginit de copaci; cât vedeai cu ochii străluceau clădiri placate cu marmură. Banii curseseră gârlă pe această stradă și în această cameră. Se gândi cât de des se considerase unul dintre acei norocoși, aflat la limita de jos a clasei cu venituri mari, un om care ajunsese la poziția de vârf în compania lui după ani de trudă.

Craig dădu cu mâhnire din cap. Anii de trudă nu existaseră. Astfel că se punea întrebarea: cum ajunsese la această funcție excelentă, cu salariu satisfăcător, clientelă selectă și o organizare care funcționa atât de bine? Viața fusese plăcută și dulce ca băutul unui pahar cu apă limpede și rece, o idilă netulburată, un model de trai fericit.