Marturisirea (din volumul Cartea lui Van Vogt 1972)

Marriott se trezi, reamintindu-și de acel lucru de necrezut pe care îl zărise cu o seară înainte în camera de zi goală. Memoria, ageră și precisă ca o imagine vizuală, l-a smuls brusc din pat. Își îmbrăcase la iuțeală halatul și se îndrepta spre camera de zi când încetini pasul și se opri gândindu-se. E o prostie la mijloc. A fost doar un vis. A dat din cap în semn de dezaprobare, zâmbind cu reproș. Înainte, dormitorul fusese o cămară a vechii case Marriott. O alesese fără a ține cont de frumusețea ei, doar pentru că se afla alături de bucătărie și se putea încălzi de la aragaz. Se îndreptă acum sprinten spre bucătărie, aprinse focul, încălzi apă, se spălă, se rase și se îmbrăcă. Își aminti zâmbind cum odată, cu mai mult de un an în urmă, sărise din pat ca un nebun și înșfăcase receptorul — ca să-și dea seama că de fapt nu sunase nimeni.

Își puse pardesiul și zăbovi un moment pentru a se cerceta atent în oglinda din hol. Era o oglindă ștearsă iar imaginea pe care o văzu era neclară. Cu toate acestea, izbutea să reflecte imaginea unui bărbat tânăr, cam până în patruzeci de ani, zvelt, cu o pălărie gri și pardesiu. Satisfăcut, își îndreptă privirea într-o parte în așa fel încât, pentru moment, holul mare intră în raza lui vizuală. Ca întotdeauna, pustietatea din jur îl șocă întrucâtva. Totuși, ceea ce îl neliniștea cel mai mult era că își dădea seama că privirea i se îndrepta automat spre ușa de la camera de zi. Marriott strâmbă din buze cu dispreț.

— Prostul naibii — spuse cu necaz către imaginea din oglindă. Ce încerci să faci? Vrei să dovedești că ești idiot?

Se simțea cât se poate de mulțumit văzând că ușa camerei de zi era închisă. Își îndreptă privirea, înadins, în altă parte și deschise ușa de la intrare. Un vânt rece de aprilie îl izbi în față. Încuie ușa după el și se îndreptă spre poartă. Aceasta scârțâi când o deschise, dar balamalele ruginite nu-l mai deranjau de mult. Închise poarta, apoi, conform obiceiului, zăbovi o clipă să arunce o privire spre capătul străzii.

Strada era lungă, iar casele mai îndepărtate se răzlețeau astfel încât era aproape imposibil să-ți dai seama unde începea câmpul deschis. Paul Marriott oftă. Tatăl lui îi spusese, nu numai o dată, că la începutul veacului casa Marriott se întindea pe un sfert de milă dincolo de periferia localității Hampden, o casă frumoasă, cu aspect plăcut, dispunând de douăzeci de acri de teren împădurit, punctul de atracție al satului. Treptat, satul trecuse în zona nouă a orașului, până când ajunsese înăuntrul sectorului comercial al acestuia.

Trei minute i-au trebuit lui Marriott ca să ajungă la braseria Mătușii Mary. Se instală comod la masă și, când veni chelnerița, o întrebă:

— A venit Judith?

Fata clătină din cap încruntându-și puțin sprâncenele, ezită și apoi spuse:

— Scumpule, știi prea bine că domnișoara Judith nu mai mănâncă la noi.

Marriott zâmbi, dar era supărat pe el însuși. Întrebase de Judith pentru că, ei bine, nu putea să se hotărască pentru ce motiv. Chelnerița schimbă subiectul:

— Cum te simți după spectacolul de aseară?

— Bine.

Fata se miră.

— Cu siguranță că te-a făcut să-ți dai aere pe aici. Chicoti. Pentru moment, am crezut că are de gând să te facă să-ți dai jos pantalonii.

Marriott zâmbi, ceva mai evaziv de data asta, și îi dădu comanda. Rămase posac după ce ea plecă, rememorând spectacolul ultimului supraviețuitor al familiei Marriott dându-se-n stambă în fața unui public despre care descoperise că apreciază mai mult decât el scăpătarea familiei Marriott. Se opusese să urce, dar un grup de tineri zgomotoși insistaseră. Tocmai i se aduse micul dejun când un bărbat intră în braserie și îl salută din cap, iar Marriott îl salută și el la rândul lui prietenos, spunând:

— Bună, Greg.

Tânărul solid mormăi în timp ce se așeză în separeul de vizavi de Marriott. Își trâmbiță comanda către chelneriță și apoi se întoarse către Marriott.

— Sistemul nervos uman este negreșit un lucru ciudat, nu-i așa?

Marriott dădu din cap afirmativ.

— Ai văzut cu adevărat cățelușul ăla pe care pretindeai că-l mângâi? Stărui Greg.

Marriott ridică din umeri.

— Nu-mi aduc aminte.

— Chiar deloc? Întrebă Greg uimit.

— Mi-aduc aminte vag că Blandar m-a rugat să mă uit la ochiul lui drept și apoi el mi-a atins mâinile — cred.

— Exact. Și ți-a explicat că doar unul din cinci se poate scufunda atât pentru prima oară.

— Bănuiesc că sunt unul dintre ei — spuse Marriott.

Acum era dornic să plece. Bău dintr-o înghițitură cafeaua și mormăi ceva despre întârzierea la serviciu. Ajunse la magazinul de galanterie bărbătească Clayton la nouă fără cinci, descuie ușa și începu să măture. La nouă și zece sosi tânărul Pete Clayton, și atunci intrară câțiva fermieri. La nouă și jumătate bătrânul Pete Clayton dădu buzna în biroul din spate și rămase acolo toată dimineața examinând registrele. Absența bătrânului a fost o adevărată ușurare pentru Marriott; era îngrijorat în privința lui Judith și nu dorea ca simpla prezență a lui Pete să-l deranjeze. Asta nu că i-ar plăcea —își spunea — să-și facă griji. Totuși, simțea nevoia să poată reflecta la anumite lucruri.