Nu-ti pune niciodata capul ramasag cu diavolul (O poveste cu morală)

Con tal que las costumbres de un autor, zice Don Thomas De Las Torres în precuvântare la ale sale Poeme de dragoste, sean puras y castas, importa muy poco que no sean igualmente severas sus obras -însemnând pe limba noastră că, atâta vreme cât morala unui autor e fără cusur, n-are importanță care-i morala cărților sale. Bănuim că Don Thomas zace acum în Purgatoriu din pricina afirmației sale. Din punctul de vedere al justiției poetice ar fi într-adevăr un lucru cât se poate de deștept să fie ținut acolo până ce Poemele de dragoste se vor fi vândut din librării sau vor fi fost depozitate la arhivă, din lipsă de cititori. Orice operă de ficțiune ar trebui să aibă o morală; fapt cu totul remarcabil, criticii au descoperit că fiecare are una. Nu de mult, Philip Melancthon a scris un comentariu pe marginea Batrachomiomahiei, dovedind că intenția poetului era aceea de a sădi în sufletele oamenilor repulsia față de răzmeriță. Mergând un pas mai departe, Pierre La Seine a arătat că intenția lui era aceea de a recomanda tinerilor cumpătare la mâncare și băutură. Aidoma și Jacobus Hugo s-a mulțumit să constate că prin Euenis Homer avea în vedere pe Jean Calvin, prin Antinou pe Martin Luther, prin lotofagi pe protestanți în general, iar prin harpii pe olandezi. Scoliaștii noștri moderni nu sunt cu nimic mai prejos în ce privește perspicacitatea, căci acești indivizi demonstrează existența unui înțeles ascuns în Antediluvienii, a unei parabole în Powhatan, a unor vederi revoluționare în Cocoșul Robin și a transcendentalismului în Degețel. Pe scurt, s-a dovedit că nici un om nu se așază la masa de scris fără un plan foarte amănunțit. În general, asta îi scutește pe autori de o serie de necazuri. Unui romancier, de pildă, nu trebuie să-i pese de morala sa. Ea este acolo - adică undeva, încât morala și criticii pot să-și vadă de treabă. Când se va ivi prilejul nimerit, tot ce-a vrut și tot ce n-a vrut să spună acel gentleman va fi scos la lumină de Cadranul sau de Gazeta de Mâine, împreună cu tot ce-ar fi trebuit să spună, precum și cu restul pe care bineînțeles că a vrut să-l spună, astfel încât în final toate se vor lămuri pe deplin.

Așadar, învinuirea ce mi se aduce de către unii ignoranți cum că n-aș fi scris niciodată o povestire morală sau, mai precis, o povestire cu morală, e lipsită de orice bază serioasă. Nu ei sunt criticii chemați să mă-nțeleagă și să-mi dezvolte morala: iată secretul! În curând Pisălogul Nordamerican - gazetă trimestrială - îi va face să se rușineze de prostia lor. Dar până atunci, ca să întârzii un pic execuția și să îndulcesc acuzațiile împotriva mea, vă ofer această istorioară tristă, istorioară a cărei peremptorie morală nu poate fi pusă la îndoială, căci până și un alergător ar putea citi majusculele care compun subtitlul povestirii. Ar trebui să mi se recunoască paternitatea acestui aranjament, mult mai inteligent decât cel al lui La Fontaine sau al altora care amână până în ultima clipă impresia generală pentru ca să o introducă apoi pe furiș la sfârșitul fabulei. Defuncți injuria ne afficiatur era una din Legile celor douăsprezece» table, iar De mortuis nil nisi bonum o excelentă poruncă, chiar dacă morții în chestiune nu erau decât niște coate-goale. Intenția mea, prin urmare, nu-i aceea de a-l ponegri pe Fifirone Afurisitu', defunctul meu amic. El a fost un câine amărât, este adevărat, și a avut parte într-adevăr de o moarte câinească, dar n-ar trebui să-l ocărâm pentru viciile sale, căci ele proveneau dintr-un defect al maică-sii. Aceasta își dăduse întreaga silință să-l ciomăgească de când era mititel, fiindcă în mintea ei deșteaptă îndatoririle erau socotite întotdeauna drept plăceri, iar copiii, precum cotletele sau măslinii Greciei moderne, cu bătaia devin invariabil mai buni. Dar biata femeie avu ghinionul să fie stângace, și decât să-l altoiască pe copil un stângaci, ar face mai bine să-i dea pace. Universul se rotește de la dreapta la stânga, așadar nu se cade să aghesmuiești pruncul de la stânga la dreapta. Dacă fiece pălitură din direcția cea bună sloboade câte un beteșug, urmează că fiece scatoalcă din cealaltă direcție vâră în el un oarecare procent de răutate. Fusesem adesea martor la pedepsele lui Fifirone, și chiar după felul cum dădea din picioare îmi puteam da seama că pe zi ce trecea îi mergea tot mai rău. În cele din urmă am constatat cu lacrimi în ochi că în privința ștrengarului nu mai era nici o speranță și într-o bună zi, după o chelfă-neală soră cu moartea, al cărei singur efect fu acela că obrazul i se înnegrise ca la un negrotei și că-l apucară pandaliile, nemaiputând răbda, am căzut de-ndată în genunchi și cu glas tânguitor i-am profețit ruina. Adevărul e că aplecarea lui spre viciu era fantastic de precoce. La cinci luni se înfuria atât de tare încât îi pierea glasul. La șase luni l-am surprins cum rodea un pachet de cărți de joc. La șapte luni adesea înșfăca fetițele și le săruta. La opt luni refuza categoric să-și pună semnătura pe angajamentul de abstinență. Samavolnicia lui lua cu fiece lună proporții tot mai mari, încât la sfârșitul primului său an de viață insistă să poarte mustăți; ba mai rău, prinse obiceiul să înjure, să blesteme și să facă pariuri.

Acest din urmă nărav, din cale-afară de vulgar, împlini în cele din urmă, cum prevăzusem, ruina lui Fifirone Afurisitu'. Viciul cu pricina „creștea și se întărea pe măsură ce creștea și se întărea și dânsul", pentru ca în ziua în care deveni bărbat să nu mai poată rosti o singură propoziție fără s-o împăneze cu propuneri de prinsoare. Nu c-ar fi clocit în mintea lui gândul de-a face rămășag de-adevăratelea. Nici pomeneală! Voi fi cinstit față de prietenul meu și voi zice că mai curând ar fi preferat să clocească ouă. Pentru el toată treaba nu era decât o vorbă goală și nimic mai mult, expresiile sale în legătură cu acest subiect neavând nici un înțeles. Nu erau decât niște amărâte de expletive - cuvinte imaginare menite doar să-i rotunjească propoziția. Când spunea: —Punem pariu? Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l ia în serios. Dar eu nu mă puteam abține să nu socot că era de datoria mea să-l pun la punct. Năravul lui era imoral, și i-am spus-o răspicat. Era vulgar, și l-am rugat să mă creadă. Era condamnat de societate, aici nu spuneam decât adevărul. Era interzis printr-un decret al Congresului, aici n-aveam nici cea mai mică intenție de a-l minți. Am protestat, dar fără folos. I-am explicat în zadar. Am stăruit, el zâmbea. L-am implorat, el râdea. Am predicat, el rânjea. L-am amenințat, el înjura. L-am lovit, el a chemat poliția. L-am tras de nas, el l-a suflat și s-a oferit să-și pună capul rămășag cu diavolul că nu voi mai încerca niciodată acest experiment. Sărăcia era un alt viciu pe care ciudatul defect fizic al mamei lui Afurisitu' i-l transmisese fiului ei. Acesta era îngrozitor de sărac, de bună seamă pricina pentru care expletivele din pariurile sale rareori atingeau latura pecuniară. Nu-mi amintesc să-l fi auzit spunând vreodată: „Pun rămășag cu tine pe un dolar". De obicei zicea: „Pun rămășag pe ce vrei tu", sau „Pun rămășag pe ce-ai tu curajul", sau „Pun rămășag pe o nimica toată", sau chiar mai interesant „Pun capul rămășag cu diavolul".

Această din urmă vorbă părea să-l satisfacă în cel mai înalt grad, poate și pentru faptul că implica riscul cel mai mic, căci Afurisitu' devenise un zgârie-brânză cum nu s-a mai pomenit. Dacă l-ar fi ridicat cineva în brațe, ar fi constatat că avea un cap mic, a cărui pierdere ar fi fost și ea mică. Dar nu-s decât niște păreri personale și nu-s deloc convins c-aș avea dreptul să i le atribui și lui. În orice caz, vorba respectivă se bucura cu fiece zi de tot mai multă considerație, deși a pune prinsoare pe propriii tăi creieri ca pe niște bancnote dovedea o lipsă crasă de bun-simț - dar din pricina firii sale sucite prietenul meu nu putea înțelege acest lucru. În cele din urmă renunță la toate celelalte expresii, reținând-o numai pe ultima: Pun capul rămășag cu diavolul, pe care o întrebuința cu o râvnă și un devotament nețărmurite, care-mi displăceau și-n egală măsură mă uimeau. Mi-au displăcut întotdeauna situațiile pe care nu le-nțeleg. Tainele îl fac pe om să cugete, periclitându-i astfel sănătatea. Adevărul e că aerul cu care Conu' Afuristu' pronunța vorba sa nesuferită, maniera lui de-a o rosti ascundea ceva, ceva ce mai întâi îmi trezi curiozitatea, dar mai pe urmă mă neliniști ceva pe care, în lipsa unui termen mai precis, îmi voi permite să-l numesc năstrușnic, dar pe care dl Coleridge l-ar fi numit mistic, dl Kant, panteistic, dl Carlyle, șerpuistic, iar dl Emerson, hipermisticistic. Începea să nu-mi mai placă defel. Sufletul lui Conu' Afurisitu' era în pericol. Am hotărât să uzez de întreaga mea elocință ca să-l salvez. Am jurat să-l servesc așa cum Sfântul Pattrick, cel din cronica irlandeză, a servit broasca-râioasă, adică „trezind-o la realitate". Fără zăbavă m-am dedicat misiei mele. Din nou m-am apucat să-l dojenesc. Din nou mi-am adunat forțele pentru o ultimă încercare de a-l reforma.

Ajungând eu la capătul predicii, Conu' Afurisitu' se comportă foarte ciudat. Câteva clipe rămase tăcut, iscodindu-mă cu privirea. Dar deodată își azvârli capul într-o parte și-și încruntă fioros sprâncenele, după care își desfăcu palmele și-și scutură umerii. Apoi clipi din ochiul drept. Apoi repetă operația și cu cel stâng. Apoi îi închise pe amândoi foarte tare. Apoi îi deschise pe amândoi atât de larg, încât m-am speriat de eventualele consecințe. Apoi, ducându-și degetul mare la nas, socoti de cuviință să facă niște gesturi indescriptibile cu restul degetelor. În final, cu mâinile proptite în șolduri se îndură să-mi răspundă.

Nu-mi amintesc decât punctele mai importante din discursul său. Că mi-ar fi îndatorat dacă mi-aș ține gura. Că n-avea nevoie de sfaturile mele. Că disprețuia toate insinuările mele. Că era destul de mare ca să-și poarte singur de grijă. Că îl consideram și acum bebelușu' Afurisitu'? C-aveam ceva cu el? Că voiam să-l insult? Că eram nebun? Pe scurt, știa maică-mea că lipsesc de-acasă? Punea această ultimă întrebare ca unui om de încredere și se jura că va ține cont de răspunsul meu. Încă o dată mi-a cerut să-i spun pe șleau dacă maică-mea știa că nu-s acasă. Tulburarea mea, zise el, mă dădea de gol, încât era dispus să-și pună capul rămășag cu diavolul că nu știa.

Conu' Afurisitu' nu așteptă răspunsul meu, ci, făcând stânga-mprejur, mă părăsi cu o grabă nedemnă. E bine pentru el că a procedat astfel, fiindcă mă simțeam rănit în simțămintele mele. Până și mânia reușise să mi-o trezească, încât de data asta aș fi acceptat pariul său înjositor. Aș fi câștigat pentru Starostele dracilor căpșorul lui Conu' Afurisitu', căci pe drept cuvânt măicuța mea știa foarte bine că lipsesc temporar de-acasă.

Dar Khoda shefa midehed - Cerul dă alinare - cum zic musulmanii când sunt călcați pe degetele de la picioare. Primisem insulta pe când îmi făceam datoria, și-am răbdat-o bărbătește. Totuși, eram convins acum că făcusem tot ce se putea pentru acest nenorocit, așa că am decis să nu-l mai deranjez cu povețele mele, ci să-l las în plata conștiinței sale. Dar, deși mă abțineam de la sfaturi, nu mă puteam îndura să renunț definitiv la tovărășia lui. Am mers chiar până acolo încât am început să-i răsfăț pornirile mai puțin vinovate, trezindu-mă uneori că-i laud glumele nesărate, așa cum epicurienii laudă muștarul, adică cu ochii plini de lacrimi - atât de tare mă îndurerau vorbele sale păcătoase. Într-o zi frumoasă, ieșind noi la plimbare, braț la braț, am nimerit pe un drum ce ducea la un râu. Am dat de un pod pe care am hotărât să-l trecem. Acesta avea un acoperiș care-l ferea de intemperii, dar cum nu erau decât câteva ferestruici, înlăuntru domnea un întuneric tare neplăcut. De cum am intrat în pasaj, contrastul dintre lumina de afară și bezna din interior îmi tulbură adânc sufletul. Dar nu și pe al nefericitului Afurisitu', care se oferi să-și pună capul rămășag cu diavolul că eram ipohondru. El în schimb era de o veselie nemaipomenită, atât de deplasată încât mă cuprinseră bănuiala și îngrijorarea. Nu era exclus ca el să fi suferit de transcendentalism. Dar nu mă pricep destul la simptomatologia acestei boli ca să pot afirma acest lucru cu hotărâre, și din nefericire niciunul dintre prietenii mei de la Cadranul nu era de față. Presupun că ar fi vorba de asta, bazându-mă pe un soi de „Merry Andrewism" auster ce părea să-l chinuie pe bietul meu amic, și care-l transformase într-un Popa-prostu sadea. Nu făcea altceva decât să se zbenguie și să se vâre peste tot, poticnindu-se de tot ce întâlnea în cale, ba țipând, ba sâsâind tot soiul de cuvinte stranii, unele fără noimă, altele neobrăzate, și mereu cu mina cea mai gravă din lume. Nu mă puteam nicicum hotărî dacă să-i trag un picior în fund sau să-l compătimesc, în cele din urmă, după ce traversarăm aproape întreg podul, am ajuns la capătul potecii, dar înaintarea noastră fu blocată de o cruce de barieră destul de înaltă. Eu mi-am continuat drumul netulburat, dând deoparte crucea, așa cum se obișnuiește. Dar simpla ei rotire nu era pe placul lui Conu' Afurisitu', care ținea morțiș să sară peste barieră, spunându-mi că poate executa în aer saltul de porumbel. Ei bine, cinstit vorbind nu-l credeam capabil de așa ceva. Cel mai bun săritor, în orice stil, era amicul meu, dl Carlyle, și cum știam că nici măcar el nu s-ar încumeta să execute saltul, nu mi-l imaginam câtuși de puțin pe Fifirone Afurisitu' făcându-l. În consecință am revărsat asupra lui un potop de cuvinte cum că-i lăudăros și că-i mai mare la vorbă decât la faptă. Mai târziu aveam să le regret, căci pe loc se oferi să-și pună capul rămășag cu diavolul că poate face saltul respectiv.

În pofida hotărârii mele anterioare, tocmai mă pregăteam să-l mustru pentru sacrilegiul său, când aud lângă umărul meu o tuse ușoară ce aducea mai mult cu Hm! Tresărind, am aruncat o privire curioasă în jur. în cele din urmă ochii îi căzură, într-un ungher al lemnăriei, pe silueta unui gentleman în vârstă, scund, șchiop și cu un aer distins, întreaga lui înfățișare era cât se poate de onorabilă, nu atât din cauza costumului negru pe care-l purta, cât a cămășii sclipind de curățenie și a gulerului elegant răsfrânt peste cravata albă; părul îl avea despărțit pe frunte de o cărare, întocmai ca fetele. Mâinile și le împreunase pe burtă meditativ, iar ochii-i erau dați peste cap.

Cercetându-l mai îndeaproape, am observat că peste pantalonii scurți purta un șorț de mătase neagră, ceea ce-mi păru din cale-afară de ciudat. Dar înainte să am timp să fac vreo remarcă în legătură cu această întâmplare neobișnuită, mă întrerupe un al doilea hm!

La această intervenție nu eram pregătit să răspund pe loc. Adevărul e că asemenea remarce laconice sunt aproape fără răspuns. Cunosc o gazetă care-a dat chix cu cuvântul „Gogoși"! Nu mi-e rușine deci să mărturisesc că am apelat la ajutorul lui Conu' Afurisitu'.

— Afurisitule, am zis, unde ești? N-auzi? Domnul a zis hm!

Pe când mă adresam astfel prietenului meu, îl priveam neînduplecat, căci, la drept vorbind, mă simțeam foarte derutat, și când cineva se simte foarte derutat ar trebui să-și încrunte sprâncenele și să facă o mutră sălbatică, altminteri va părea un idiot.

— Afurisitule, am grăit, deși numele aducea foarte tare cu o înjurătură (nici că s-ar fi putut ceva mai străin de gândurile mele). Afurisitule, am îngăimat, domnul a zis hm!

Nu încerc să-mi apăr vorba pe temeiul profunzimii ei; nici eu n-o socoteam profundă; dar am observat că efectul cuvintelor noastre nu e întotdeauna direct proporțional cu însemnătatea pe care ele o au în ochii noștri; și nici dacă l-aș fi ciuruit pe Conu' A. cu o bombă Paixhan sau l-aș fi pocnit în scăfârlie cu Poeții și poezia Americii, nu s-ar fi simțit mai năucit ca-n clipa în care i-am adresat aceste simple vorbe:

— Afurisitule, pe unde te-ascunzi? N-auzi? Domnul a zis hm!

— Așa să fie? Bâigui el într-un târziu, schimbând culoare după culoare, mai abitir ca piratul hăituit de o navă de război. Ești sigur că asta a zis? S-ar părea deci că nu mai am nici o scăpare acum. Măcar să m-arăt viteaz. Fie: hm!

Asta păru să-l mulțumească pe venerabilul gentleman - numai Dumnezeu știe de cePărăsindu-și postul din ungherul podului, acesta înainta șchiopătând și cu un aer binevoitor luă mâna lui Afurisitu' și o strânse cordial, privindu-l tot timpul în față cu aerul celei mai sincere mărinimii din câte-și poate imagina mintea unui om.

— Sunt absolut sigur că-l vei câștiga, Afurisitule, zise el cu surâsul cel mai candid din lume, dar, cum prea bine știi, de dragul etichetei trebuie să trecem printr-o încercare.

— Hm! Răspunse amicul meu, scoțându-și haina cu un oftat adânc și legându-și o batistă în jurul brâului, după care își schimonosi chipul în modul cel mai cumplit, aruncându-și ochii pe spate și strâmbându-și colțurile gurii - hm! Iar după o pauză zise din nou hm! După asta nu țin minte să-l fi auzit rostind alt cuvânt decât hm! Aha, am reflectat, fără să dau glas gândului, e într-adevăr nemaipomenită tăcerea lui Fifirone Afurisitu'. Nu încape îndoială că-i urmarea vreunei trăncăneli anterioare. O extremă duce la alta. Mă întreb dacă n-a uitat întrebările încuietoare pe care mi le-a turnat cu toptanul și pe nerăsuflate în ziua în care i-am administrat ultima lecție. In orice caz s-a lecuit de trans-cendentalism.

— Hm! Răspunse la asta Fifirone, ca și când mi-ar fi ghicit gândurile și arătând ca o oaie foarte bătrână căzuta în reverie.

Venerabilul gentleman îl luă apoi de braț și-l conduse în umbra podului, la câțiva pași de barieră.

— Stimabile, zise el, conștiința nu mă lasă să nu-ți acord acest spațiu de manevră. Așteaptă aici până ce-mi reiau locul lângă barieră, căci vreau să văd dacă o poți sări în chip artistic și transcendental, dar nu care cumva să omiți vreuna din figurile saltului de porumbel. Doar o simplă formalitate, precum știi. Semnalul va fi: unu, doi, trei, start! Atenție la cuvântul start. Aici își luă poziția lângă barieră, făcu o pauză, ca și când ar fi meditat profund, își înălță privirea, moment în care mi s-a părut că deslușesc un surâs imperceptibil pe buzele sale, apucă marginile șorțului, uitându-se îndelung la Afurisitu' și în cele din urmă, conform înțelegerii, dădu semnalul:

Unu - doi - trei - start!

Exact la cuvântul start, bietul meu amic țâșni într-un galop amețitor. Crucea nu era prea înaltă, cum este aceea a d-lui Lord, nici prea joasă, ca a recenzenților dlui Lord, așa că eram aproape sigur că va reuși s-o sară. Dar dacă nu va reuși? Ah, aceasta era întrebarea - dar dacă nu va reuși? Cu ce drept, ziceam eu, gentlemanul cel bătrân îl silea pe un alt gentleman să sară? Cine era acest Bulinuță șontorog? Dacă-mi cere mie să sar, nu voi sări, să fie clar! Nu-mi pasă chiar dacă ar fi necuratul! Podul, cum zic, avea un acoperiș boltit într-un chip atât de caraghios, încât înlăuntrul său stăruia tot timpul un ecou extrem de neplăcut - ecou de care nu-mi dădusem seama înainte de-a nu rosti ultimele patru cuvinte.

Dar cele spuse, sau gândite, sau auzite de mine nu ținură decât o clipă. In mai puțin de cinci secunde de la start bietul meu Fifirone făcuse saltul. L-am văzut alergând sprinten, desprinzându-se de podeaua podului și-n timp ce se înălța, executând cele mai teribile mișcări cu picioarele. L-am văzut făcând în aer un admirabil salt de porumbel chiar deasupra barierei, și mi s-a părut cu adevărat ciudat că nu și-a continuat zborul peste ea. Dar tot saltul n-a fost decât o treabă de un moment, și înainte să apuc să reflectez la asta, Conu' Afurisitu' s-a prăbușit drept pe spate, de aceeași parte a barierei de unde luase startul. În aceeași clipă l-am zărit pe venerabilul gentleman șontâcăind cât îl țineau picioarele, prinzând și acoperind cu șorțul ceva ce căzuse în el cu zgomot din întunericul arcadei aflate chiar deasupra barierei. M-am minunat nespus de toate astea, dar n-am avut răgaz să meditez, căci Conu' Afurisitu' zăcea nemișcat ca un butuc. Am dedus că, fiind rănit în amorul propriu, avea nevoie de ajutorul meu. M-am grăbit să ajung la el și-am descoperit că suferise ceea ce se cheamă un accident grav. Adevărul e că fusese deposedat de căpățână, pe care n-am reușit s-o găsesc nici după o cercetare amănunțită, drept care am hotărât să-l duc acasă și să chem homeopații, între timp îmi trecu prin minte o bănuială: am deschis fereastra cea mai apropiată a podului și dintr-o dată tristul adevăr mă străbătu ca un fulger. La vreo cinci picioare chiar deasupra crucii de barieră, tăind de-a curmezișul arcada podului, era întinsă o scoabă - o bară lată de fier cu baza pe orizontală - una din multele care întăreau structura pe toată suprafața ei. Reieșea limpede că gâtul nefericitului meu amic venise în contact direct cu tăișul scoabei. N-a supraviețuit mult cumplitei sale pierderi. Homeopații nu-i dăduseră o doză suficientă de medicament și chiar și acest puțin el ezită să-l înghită. Ca urmare, starea lui se înrăutăți, iar în final muri, o pildă pentru toți trăitorii sturlubatici. I-am înrourat mormântul cu lacrimile mele, am brodat un semn heraldic pe blazonul familiei sale, iar în contul cheltuielilor de înmormântare am expediat transcenden-taliștilor o notă de plată foarte modestă. Canaliile au refuzat s-o achite, drept care am pus imediat să-l dezgroape pe Conu' Afurisitu' și l-am vândut ca hrană pentru câini.

SFÂRȘIT