Odiseea navei Space Beagle (The Voyage of the Space Beagle 1950)

Corl tot dădea târcoale. Noaptea neagră, fără lună și aproape fără stele, se retrăgea în silă din calea zorilor care mijeau undeva, spre stânga lui. Lumina lor roșiatică și lugubră nu făgăduia pic de căldură, ci dezvăluia, treptat, un peisaj de coșmar.

În jurul lui se conturau niște stânci fumurii, colțuroase și o câmpie neagră, fără viață. Un soare de un roșu palid trăgea cu ochiul deasupra orizontului. Degete de lumină dibuiau printre umbre. Nu se vedea încă nici o urmă a tribului de ființe înzestrate cu id, după care Corl umbla de aproape o sută de zile încoace.

Se opri, în sfârșit, înfiorat de această realitate. Labele picioarelor îi zvâcniră cuprinse de un tremur ce-i încorda ghearele ascuțite ca niște lame. Tentaculele groase care-i creșteau din umeri se încordară și ele. Corl își răsuci dintr-o parte în alta enormul său cap de pisică, în timp ce filamentele păroase din care-i erau alcătuite urechile fremătau cu putere, iscodind fiecare adiere de vânt, fiecare vibrație a eterului.

Nu primi nici un răspuns. Complicatul lui sistem nervos nu înregistra nici o mișcare. Nimic nu vădea prezența acelor ființe, care erau unica lui sursă de hrană pe această planetă pustie. Corl se ghemui la sol – o gigantică siluetă felină zugrăvită pe fundalul de un roșu întunecat al cerului. Ai fi zis că-i caricatura unui tigru negru într-o lume de umbre. Ceea ce-l descumpănea era faptul că pierduse contactul. Era înzestrat cu un sistem senzorial care, în mod normal, putea detecta prezența idului într-un organism aflat la mari depărtări. Însemna că nu mai funcționa normal. Faptul că nu izbutise, în noaptea asta, să mențină contactul trăda o dereglare a organismului, era un simptom al bolii mortale despre care auzise. De șapte ori în decursul secolului trecut întâlnise niște corli prea slabi pentru a se putea mișca și ale căror trupuri, altminteri nemuritoare, se vlăguiseră din lipsă de hrană. De fiecare dată, se năpustise asupra acelor trupuri inerte, zdrobindu-le pentru a le stoarce fărâma de id care continua să le țină în viață.

Corl se înfiora de plăcere, amintindu-și de acele ospețe. Scoase apoi un fel de mârâit, un sunet sfidător, repetat de ecou din stâncă în stâncă, înainte de a se întoarce în propriii săi nervi. Era o expresie instinctivă a voinței lui de a trăi.

Deodată, încremeni.

Zărise, cu mult deasupra liniei orizontului, un minuscul punct luminos. Acesta se apropia rapid, devenind întâi o minge de metal, apoi o enormă navă rotundă, argintie, care-și încetini vizibil viteză când zbură deasupra lui Corl. Nava rămase o clipă aproape nemișcată deasupra șirului de dealuri negre din dreapta lui, apoi dispăru.

Corl își reveni din buimăceală și se repezi ca un tigru printre stânci. În ochii lui negri și rotunzi ardea o dorință aprigă. Perii de pe urechi începură să vibreze, semnalându-i o cantitate de id atât de mare, încât foamea lui deveni insuportabilă.

Soarele, trandafiriu acum, urcase mult pe cerul de purpură, în vreme ce Corl se furișa înapoia unor stânci și privea, din umbra lor, ruinele orașului de la poale. În ciuda dimensiunilor ei uriașe, nava argintie părea minusculă pe fundalul acestor ruine. Dar avea atâta viață și atâta dinamism în ea, încât, într-o clipită, ajunse să domine peisajul. Nava se așeză într-un făgaș săpat de propria-i greutate în câmpia stâncoasă care începea brusc la periferia metropolei moarte.

Corl se uita la ființele bipede care ieșiseră din navă și stăteau acum în grupuri mici la poalele unei scări rulante, coborâte printr-o poartă puternic luminată. Simți că i se usucă gâtlejul de foame și că i se întuneca mintea din pricina dorinței aprige de a se năpusti asupra acestor făpturi fragile, dar bogate în id.

Amintiri cețoase îi stăviliră elanul care-i electriza mușchii. Amintirile astea îi vorbeau despre trecutul îndepărtat al neamului său, despre mașini capabile de distrugere, despre energii mult mai mari decât toate puterile ascunse în propriu-i trup. Prin pâcla ce i se lăsase peste ochi, văzu că ființele acelea erau îmbrăcate într-un veșmânt străveziu, care scânteia în razele soarelui.

În mintea lui Corl se făcu deodată lumină: ființele astea erau desigur membrii unei expediții științifice de pe o altă planetă. Oamenii de știință nu distrug, ci cercetează. Ei nu vor încerca să-l omoare, dacă nu-i va ataca…

Îmboldit de foame, Corl ieși din ascunzătoare și înainta spre ființele acelea. Ele îl simțiră, căci se întoarseră să-l privească. Trei, care erau mai în față, se retraseră încet spre grupurile ceva mai numeroase. Unul dintre bipezi, cel mai mărunt din grupul lui, scoase dintr-o teacă pe care-o purta pe coapsă o vergea de metal și începu s-o legene cu un aer nepăsător.

Deși cam neliniștit de acest gest, Corl continuă să înainteze. Era prea târziu ca să mai dea înapoi.

Elliott Grosvenor rămăsese locului, în urma celorlalți, lângă pasarelă.

Se obișnuise să se țină deoparte. Fiind singurul nexialist aflat la bordul navei Space Beagle1 era ignorat de specialiști: aceștia nu pricepeau limpede ce anume e un nexialist și, oricum, nici nu prea se sinchiseau. Grosvenor avea de gând să schimbe lucrurile, dar deocamdată nu i se ivise prilejul.

Aparatul acustic din cască lui spațiala se însufleți brusc. Un om râse încet, apoi spuse:

— Eu, unul, nu vreau să am de-a face c-un monstru atât de uriaș!

Grosvenor recunoscu glasul lui Gregory Kent, șeful secției de chimie. Deși mărunțel, Kent era o personalitate. Avea mulți prieteni și sprijinitori printre membrii expediției și își anunțase candidatura la viitoarele alegeri pentru postul de director al acesteia. Dintre toți oamenii care-l văzuseră pe monstru, Kent era singurul care-și scosese arma. Acum, degetele lui îi mângâiau țeava metalică.