Orologiul timpului (The Book of van Vogt, 1972)

— Căsătoria este o instituție sacră, spunea Terry Maynard, ori de câte ori era în vervă. Știu prea bine ce spun. Am fost căsătorit de două ori: prima dată, de mult, în 1905, și apoi în 1967. Un asemenea interval de timp între două căsătorii îți dă posibilitatea să judeci corect. Și spunând aceste vorbe, se uita cu drag la nevasta lui, Joan. Numai că, în seara aceea, ca niciodată, ea oftă, își aprinse o țigară, se lăsă pe spătarul scaunului și murmură:

— Terry, copil fără minte ce ești, iar o iei de la capăt… Apoi sorbi din cocteil, privi roată, cu ochii ei de un albastru limpede, pe toți musafirii de față, și zise:

— Terry e pe punctul să vă spună povestea iubirii noastre. Dacă ați mai auzit-o, poftiți în sufragerie unde găsiți sandvișuri și tot ce vă mai poftește inima.

Doi bărbați și o femeie se ridicară și ieșiră din cameră. Terry strigă în urma lor:

— Oamenii au râs de bomba atomică până în clipa când le-a căzut în cap. Mai devreme sau mai târziu, cineva o să descopere că povestea mea nu e doar o poveste și atât. Ceea ce am să vă spun s-a întâmplat în realitate și, la urma urmei, i s-ar putea întâmpla oricăruia dintre voi. Când mă gândesc la ucigătoarea lume a posibilului, bomba atomică mi se pare un soi de feștilă fumegândă…

Un bărbat din grupul care rămăsese de față întrebă, pe un ton nedumerit:

— E ceva ce eu nu înțeleg. Ce legătură este între prima ta căsătorie, cea din 1905, și bomba atomică? Dacă lăsăm deoparte eventuala supărare pe care ar putea să o simtă fermecătoarea ta soție la gândul că n-a avut cum să-și înfigă gheruțele în frumoasa piele a fostei ei rivale…

— Domnule – răspunse Terry – ia seama cum și ce vorbești despre fosta mea soție, odihnească-se în pace!

— Odihna n-o s-o cunoască niciodată! Am eu grijă de asta, spuse Joan Maynard.

Se instală apoi mai confortabil în scaun și adăugă, cu vocea caldă:

— Povestește, dragul meu.

Și soțul ei începu să-și depene povestea:

— Când aveam zece ani, mă fascina pendula cea mare din hol. O s-o vedeți, la plecare. Într-o bună zi, am deschis ușița de jos și mă jucam cu pendulul. Atunci, am văzut că pe el erau scrise niște numere. Primul se afla la capătul de sus al tijei și era 1840. Și tot așa, câte un număr, până jos. Ultimul era 1970. Eram în 1950 și îmi amintesc că am fost surprins de un lucru: micul indicator de pe greutatea transparentă era fixat în dreptul numărului 1950. Mi-am zis atunci, în gândul meu, că tocmai descoperisem ceva esențial despre felul cum funcționa orologiul. După ce a trecut primul val de bucurie, am început, bineînțeles, să mișc greutatea de colo colo și îmi amintesc că am urcat-o până în dreptul cifrei 1891. În acel moment, m-a cuprins o vrajă amețitoare. Greutatea mi-a scăpat din mână și am alunecat pe podea. Mă simțeam rău. Când am deschis ochii, am zărit o femeie tare ciudată, iar în jurul meu totul era schimbat. Vreau să spun mobila și aranjamentul lucrurilor în casă, căci, de fapt, mă aflam în același loc. Casa aparținea familiei noastre de o sută și mai bine de ani. Dar nu eram decât un biet copil de zece ani și m-a cuprins spaima, mai ales când am văzut-o pe femeia aceea. Avea cam la patruzeci de ani. Purta o fustă lungă și demodată iar buzele i se făcuseră subțiri ca ața, de mânioasă ce era. În mână avea un băț. În timp ce eu abia mă ridicam, încă nesigur pe picioare, ea începu să vorbească:

— Joe Maynard, de câte ori ți-am spus să nu te apropii de ceasul ăsta?

Când am auzit-o că-mi spune Joe, am înlemnit. Pe atunci, încă nu știam că numele bunicului meu fusese Joseph. Și mai era ceva ce m-a uimit peste măsură: accentul cu care vorbea femeia. Exprimarea era cât se poate de precisă, dar n-aș putea s-o redau exact și în amănunt. Al treilea lucru, care m-a paralizat, a fost constatarea că figura ei, pe măsură ce mă uitam mai bine, începea să mi se pară oarecum cunoscută. Era chipul străbunicii mele, al cărei portret atârna pe un perete, în biroul tatălui meu.

„Pac!” și bățul m-a pocnit peste picior… Am tulit-o către ușă, trecând ușor pe lângă ea și țipând ca din gură de șarpe. Am mai auzit-o cum striga după mine:

— Joe Maynard, o să vezi tu ce te așteaptă când s-o întoarce acasă taică-tu!

Ajuns afară, am pășit în plin tărâm al fanteziei: în lumea simplă a unui orășel de la sfârșitul veacului trecut. Un câine a început să latre și s-a luat după mine. Trotuarele erau de lemn iar pe străzi galopau cai. Eu crescusem înconjurat de automobile somptuoase și călătorisem cu autobuzul. Nu puteam accepta schimbarea. Următoarele ceasuri mi s-au șters complet din minte. Știu doar că, la un moment dat, s-a întunecat și m-am strecurat înapoi spre casa cea mare. Prin singura fereastră luminată, am tras cu ochiul în sufragerie. N-am să uit cât oi trăi scena pe care am văzut-o atunci. Străbunicul și străbunica mea stăteau la masă și alături de ei se afla un băiat de vârsta mea. Copilul acela îmi semăna leit. Numai că părea atât de înfricoșat cum eu sper să nu fiu vreodată. Străbunicul tocmai vorbea. Era atât de furios încât auzeam limpede vorbă cu vorbă, prin geam:

— Asta-i prea de tot. Cu alte cuvinte o faci mincinoasă pe propria ta mamă. Am eu grijă de tine, după-masă.

Mi-am dat seama că Joe o pățise, din pricina mea. Pentru mine însă, singurul lucru cu adevărat important era faptul că niciunul din ei nu se afla în hol, lângă pendulă. M-am furișat în casă, tremurând, fără să știu exact ce am să fac în continuare. M-am apropiat de ceas, în vârful picioarelor, am deschis ușița de jos și am reașezat greutatea în dreptul lui 1950. Am acționat ca un automat. Eram înmărmurit de spaimă.