Sobolanul și șarpele

Unica plăcere în viața lui Mark Gray era să-i dea pitonului său favorit să mănânce șobolani. Ținea pitonul într-o cameră blocată, din vechea casă în care trăia singur. La fiecare masă, punea șobolanul într-un tunel îngust pe care îl construise. La capătul tunelului era o deschizătură. Șobolanul trecea prin spațiul strâmt în încăperea de dincolo, declanșând automat o ușiță cu arc de-a curmezișul deschizăturii.

Șobolanul se trezea apoi în camera cu pitonul fără nici o șansă de scăpare.

Lui Mark îi plăcea să asculte chițăiturile șobolanului pe măsură ce devenea conștient de pericol și apoi îl auzea gonind nebunește să scape de redutabilul dușman. Câteodată urmărea scena palpitantă prin ochiul unei ferestruici, dar de fapt prefera sunetul în locul luptei, evocându-și propriile imagini delectabile, totdeauna din punctul de vedere al pitonului.

În timpul celui de-al doilea război mondial, oficiul pentru controlul prețurilor uitase să fixeze un plafon pentru prețul șobolanilor. Prinderea șobolanilor nu căpătase nici o prioritate specială. Vânătorii de șobolani erau recrutați în forțele armate tot așa de repede ca și ceilalți. S-a micșorat numărul șobolanilor. Mark s-a văzut nevoit să prindă el singur șobolanii, dar trebuia să-și câștige existența muncind în timpurile de lipsuri ale războiului, astfel că existau perioade de timp când pitonul era hrănit neregulat.

Apoi, într-o zi, Mark, căutând mereu, a zărit prin fereastra unei clădiri vechi, în stil comercial, câțiva șoareci albi. Privea lacom înăuntru și deși camera era slab luminată cu becuri după regulile camuflajului, putea distinge că era o cameră mare, cu sute de cuști în ea și fiecare din ele conținea șobolani.

O luă la sănătoasa spre partea din față a clădirii și ajunse acolo istovit. În timp ce zăbovea să-și tragă sufletul, observă cuvintele de pe ușă: LABORATOARELE CARON, Cercetare.

S-a trezit numaidecât într-un hol întunecos al unui birou comercial. Deoarece fiecare om de acolo lucra de două ori mai mult datorită războiului, i-a luat ceva timp până să atragă atenția uneia dintre angajate, căci puteai să aștepți mult și bine, de să ți se pară că ai fost uitat cu desăvârșire. Dar după toate acele minute, de așteptare, îl duseră în sfârșit în biroul unui bărbat mic cu fața înțepată, care îi fu prezentat drept Eric Plode și care îi ascultă ruga și motivul ei.

Atunci când Mark descrise sărmanul și înfometatul său piton, omulețul izbucni într-un râs brusc și exploziv. Dar ochii îi rămaseră reci. Câteva clipe mai târziu îi respingea cererea tăios, reacționând ca la un afront personal.

— Și să nu-ți faci iluzii — mârâi el. Nu te apropia de șobolanii noștri. Dacă te prindem șterpelind ceva de pe aici, o să te dăm pe mâna poliției.

Până la acele cuvinte, Mark nu s-ar fi gândit defel să devină un hoț de șobolani. Cu excepția dragostei lui deosebite pentru pitonul său, era un om necertat cu legea care n-avea de dat socoteală nimănui.

În timp ce Mark pleca, Plode trimise în grabă un om ca să-l urmărească. Apoi, zâmbind macabru, păși într-un birou pe a cărui ușă scria: HENRY CARON, Cabinet particular.

— Ei bine, Hank.

— Spuse vesel — cred că avem un subiect.

Caron spuse:

— Ar fi de dorit să fie bun, din moment ce nu-i putem pune pe prizonierii de război să facă o asemenea treabă.

Remarca îl făcu pe Plode să se încrunte puțin. Avea tendința spre ironie și, în ultimul timp, se gândea adesea: „Doamne, oficialitățile au de gând să folosească metoda pe milioane de oameni din rândurile dușmanului încrezător, după ce vom testa, dar n-o să ne dea ușor o policlinică pentru testări, datorită unei anume convenții referitoare la prizonierii de război”.

Cu voce tare, spuse, îngâmfat:

— Presupun că printr-un efort de imaginație ai putea să-l numești uman.

— Așa de rău?

Plode i-l descrise pe Mark și pasiunea lui apoi conchise:

— Presupun că-i o simplă chestiune de optică. Dar nu vreau să am vreo vină, în special dacă s-o furișa în noaptea asta cu intenții criminale, încercând să fure câțiva dintre șobolanii noștri. Rânji posac:

— Te poți gândi la ceva mai josnic decât la un hoț de șobolani?

Henry Caron ezită, dar numai pentru câteva clipe. Milioane de oameni muriseră, sau erau pe moarte, și trebuia neapărat să se facă un test pe o ființă umană. Fiindcă dacă ceva nu era în regulă pe câmpul de bătălie, s-ar fi pierdut efectul de surpriză în ceea ce privește persoana care ar cunoaște repercusiunile.

— Un lucru e sigur — dădu din cap — nu există probe împotriva noastră. Așa că mergem înainte.

Lui Mark i se părea — pe când se strecura pe furiș în clădirea cea veche — că oamenii aceia, cu miile lor de șobolani, nu vor duce niciodată dorul unuia dintre animale timp de aproximativ o săptămână. Fu mulțumit în mod deosebit când descoperi că fereastra era descuiată și cuștile nepăzite. Fără îndoială, se gândi cu umor, că cei care aveau grijă de șobolani erau cam puțini datorită penuriei de forță de muncă din timpul războiului. A doua zi se emoționă din nou la sunetul familiar al unui șobolan chițăind de frica pitonului. Către seară sună telefonul. Era Eric Plode.

— Te-am avertizat — spuse omulețul pe un ton ranchiunos. Acum trebuie să plătești prostia pe care ai făcut-o.

Plode se simțea mai bine, o dată ce-l avertizase.

— Să-i fie de suflet — spuse prefăcut — dacă era acolo. Mark închise disprețuitor. N-au decât să încerce să dovedească.

În timpul somnului, în noaptea aceea, părea că se sufocă. Se trezi și, în loc să fie în pat, era jos, pe podea. Orbecăi după comutator, dar nu-l găsi. Un dreptunghi clar de lumină se afla cam la douăzeci de picioare mai încolo. Se îndreptă spre el.