Supermintea Punctul Omega

Prolog.

Să luăm o ființă înzestrată cu rațiune –

Steve Hanardy s-ar potrivi și el acestei descrieri. Steve e un bărbat scund, dar robust, cu aerul cuiva aflat foarte aproape de stagiul animalic. Obișnuiește să-și țină mereu ochii mijiți, de parcă ar fi deranjat în permanență de o lumină puternică. Are un chip cu trăsături grosolane, neplăcute. Dar este om. Poate gândi și acționa și e mereu gata să lase de la el decât să profite.

— Să punem această persoană înzestrată cu rațiune într-un sistem solar înconjurat de un ocean de vid de două milioane de ani lumină în spatele căruia, aparent, se află un alt pustiu la fel de vast –

Hanardy, unul dintre produsele migrației pământenilor pe lunile și planetele sistemului solar, se născuse pe Europa, una dintre lunile lui Jupiter, înainte ca sistemul educațional să fi ajuns și la coloniști. Crescuse fără beneficiul unei educații, drept care, la maturitate, ajunsese incoerent în gândire, dar foarte bun ca să muncească pe navele de mărfuri și pe cele de pasageri care treceau grăbite prin imensa grămadă de resturi – de la luni mai mici, la meteoriți locuibili – care înconjurau masivul Jupiter.

Cum zona era bogată și forfotea de febra negoțului, chiar și Hanardy, cel lipsit de imaginație sau inteligența, ajunsese să aibă o navă de mărfuri doar a lui. Chiar de la început, cele mai profitabile transporturi fuseseră cele ocazionale, spre meteoritul pe care locuiau un om de știința, profesorul Ungara, laolaltă cu fiica sa, Patricia. Vreme de ani de zile, pentru el acesta a fost un aranjament extrem de lucrativ, cu transporturi de rutină, fără nici un fel de incidente.

— Să confruntăm acest individ înzestrat cu rațiune cu enigma unei –

Gândurile bărbatului erau întunecate de nehotărâre, în vreme ce traversa camera de control a navei, spre patul pe care zăcea țeapănă și nemișcată o femeie. Se aplecă puțin asupra ei. Rosti pe un ton grav: – „Am început să încetinim, Merla.”

Nici un răspuns, nici o mișcare, nici cea mai mică grimasă pe chipul anormal de alb. Doar nările fine se dilatau ușor în ritmul respirației încete. Asta era tot. Dreegul îi ridică un braț și apoi îi dădu drumul. Brațul căzu în poala femeii ca o bucată de lemn. Bărbatul îi ridică cu grijă pleoapa și privi cu atenție. Pupila era ațintită asupra lui, dar nu-l vedea, iar irisul era de un albastru tulbure.

Bărbatul se îndreptă de spate. Așa cum stătea pe puntea tăcută a navei, părea muncit de calcule reci, neplăcute. Tocmai cugeta cu amărăciune: „Dacă o reanimez acum, va avea mai multă vreme la dispoziție ca să mă atace și, desigur, mai multă putere. Daca mai aștept puțin, o să fie mai slăbită.”

Încet, începu să se relaxeze. Amintirea anilor obositori pe care el și cu femeia aceea îi petrecuseră împreună în vastitatea întunecată a spațiului anulă în parte hotărârea rece pe care o luase înainte.

Sufletul îi era atins de o undă de simpatie, ceea ce-l făcu să ajungă la o altă decizie. Prepară o substanță pe care o injectă în brațul femeii. Ochii lui gri aveau o lucire ca de oțel atunci când își apropie buzele de urechea ei. Îi șopti pe un ton blând: „Suntem aproape de un sistem solar. O să găsim sânge, Merla! Și viață!”

Femeia se mișcă ușor. Semăna cu o păpușă cu păr auriu care se trezea la viață. Deși obrajii perfecți nu aveau nici o urmă de culoare, ochii priveau cu atenție în jur. Ridica privirea spre el, cu o expresie de ostilitate dură, care exprima o întrebare.

„Mi-ai dat chimicale”, rosti. Nu mai semăna cu o păpușă. În vreme ce continua să-l privească fix, o parte din frumusețea chipului dispăruse. Continuă: „E al naibii de ciudat, Jeel, că tu pari să te simți foarte bine. Dacă aș fi știut că…”

Bărbatul se îndepărtă de ea, cu o expresie rece pe chip.

„Las-o moartă, îi zise cu calm. Știi foarte bine că risipeai energia. Dar nu contează, vom ateriza în curând.”

Rigiditatea din corpul ei începuse să dispară. Femeia se ridică cu greu și pe față îi apăru o expresie de neliniște atunci când zise: „Pe mine mă interesează mai mult riscurile. Nu e vorba de o planetă a Uniunii Galactice, nu?” „Nu, nu sunt galactici pe aici. Dar există totuși un Observator. În ultimele două ceasuri am prins ultra-semnale secrete” – tonul lui deveni sardonic – „care avertizează toate navele să nu se apropie de sistem pentru că nu este deocamdată pregătit pentru vreun contact cu una dintre planetele Uniunii Galactice.”

O parte din bucuria aceea diabolică din gândurile lui se transmisese probabil și în tonul cu care vorbise. Femeia, care încă îl privea fix, făcu deodată ochii mari. Șopti: „Vrei să spui că…”

Bărbatul dădu din umeri. „Semnalele probabil că sunt acum la intensitate maximă. Vom afla imediat ce grad are sistemul ăsta. Dar, după mine, poți să începi să speri încă de pe acum.”

Ajuns la panoul de control, scufundă camera în întuneric și trecu comanda pe pilot automat. Pe ecranul de pe peretele opus se formase deja o imagine. La început numai un punct de lumină pe cerul înstelat, apoi o planeta ce plutea senină prin spațiul întunecat, cu oceanele și continentele perfect vizibile. Dinspre ecran tocmai se auzea un glas: „Acest sistem stelar conține numai o singură planetă locuită, numită Pământ de către rasa dominantă. A fost colonizată de galactici cu vreo șapte mii de ani în urmă în maniera obișnuită. Acum se află la gradul al treilea de dezvoltare și a izbutit să creeze o formă limitată de călătorie spațială, cu o sută și ceva de ani în urmă.”

Cu o mișcare a mâinii bărbatul stinse ecranul și aprinse luminile, privind-o triumfător pe femeie. „Gradul trei!” rosti încetișor, pe un ton mirat „Numai de gradul trei. Merla, îți dai seama ce înseamnă? Este șansa unei întregi epoci. Am de gând să-i anunț pe cei din tribul dreeg. Dacă nu putem lua de aici câteva cisterne de sânge și o baterie plină de «viață» nu merităm să fim nemuritori.”