Surogat etern
Aa
Grayson îndepărtă cătușele de la mâinile și picioarele celuilalt.
— Hart!
— Spuse el tăios.
Tânărul de pe patul de campanie nu se mișcă. Grayson ezită și apoi îi dădu un șut cu bună-știință.
— Afurisit să fii, Hart, ascultă-mă! Îți dau drumul, pentru cazul că nu mă întorc.
John Hart nici nu deschise ochii, nici nu arătă că e conștient de lovitura primită. Zăcea inert; și singura dovadă că era în viață era faptul că nu înțepenise. Era moale. Nu avea nici un pic de culoare în obraji. Părul negru era umed și lipicios.
Grayson spuse cu toată seriozitatea:
— Hart, ies să-l caut pe Malkins. Ții minte, a plecat acum patru zile, cu intenția de a lipsi doar douăzeci și patru de ore.
Deoarece nu primi nici un răspuns, Grayson vru să-i întoarcă tânărului spatele, dar ezită și spuse:
— Hart, dacă nu mă întorc, trebuie să știi unde ne aflăm. Asta e o planetă nouă, înțelegi. Nu am mai fost pe aici până acum. Nava noastră a naufragiat și trei dintre noi am coborât într-o navă de salvare. Avem nevoie de combustibil. De aceea a ieșit Malkins, și acum plec să-l caut.
Silueta de pe pat rămase la fel de inertă. Grayson ieși pe ușă fără nici o tragere de inimă și se îndreptă spre dealuri. Nu avea nici o speranță.
Trei oameni se aflau pe o planetă — Dumnezeu știe unde — și unul dintre ei era dement. În timp ce se plimba, aruncă o privire în jur, plin de-o uimire neprevăzută. Peisajul era extrem de pământesc; copaci, arbuști, iarbă și munți în depărtare, învăluiți într-un abur albastru. Era totuși puțin cam ciudat, pentru că atunci când aterizaseră el și Malkins avuseseră impresia clară că debarcaseră într-o lume stearpă, fărăatmosferă și viață. O briză ușoară îi atingea obrajii. Parfumul florilor se simțea în aer. Văzu păsări zburând dintr-un loc într-altul, printre copaci și la un moment dat auzi un cântec care semăna izbitor cu cel al unei ciocârlii de fâneață.
Merse toată ziua și nu dădu de urma lui Malkins. Nici nu întâlni vreo așezare care să indice că există viață inteligentă pe planetă. Chiar înainte de apusul soarelui, auzi o femeie chemându-l pe nume.
Grayson se întoarse tresărind: era mama lui, care arăta mult mai tânără decât și-o amintea, în sicriu, cu opt ani în urmă. Veni spre el și-i spuse sever:
— Billie, nu-ți uita galoșii!
Grayson o privea fix, cu ochii clipind a neîncredere. Apoi, deliberat, merse spre ea și o atinse. Ea îl prinse de mână; degetele ei erau calde și pline de viață.
Spuse:
— Vreau să te duci să-i spui tatălui tău că cina e gata.
Grayson se eliberă din strânsoarea ei, făcu un pas înapoi și privi în jur. Amândoi stăteau pe un câmp gol. Departe licărea un râu argintiu.
Îi întoarse spatele și se îndepărtă de ea, cu pași mari, în lumina amurgului.
Când se uită înapoi, nu mai era nimeni. Peste scurt timp un băiat mergea alături, în pas cu el.
Grayson nu-i acordă nici o atenție la început, dar în curând își privi pe furiș însoțitorul.
Era el însuși la vârsta de cincisprezece ani.
Înainte ca noaptea să poată estompa orice șansă de recunoaștere, văzu că un al doilea băiat mergea alături de primul. El însuși la unsprezece ani.
Trei Bill Grayson — gândea omul. Începu să râdă frenetic. O luă la fugă. Când se uită în urmă, era singur. Gâfâind, încetini pasul și aproape imediat auzi râsul copiilor în întunericul calm: sunete familiare, totuși efectul lor era năucitor. Grayson bolborosi:
— Toți,… Eu la vârste diferite. Pieriți din fața mea! Știu că sunteți doar niște halucinații.
Istovise și nu mai rămăsese nimic din vocea lui decât o șoaptă discordantă; se gândi: Numai halucinații? Sunt oare sigur?
…Se simți inexplicabil de deprimat și istovit.
— Eu și Hart — spuse dezgustat — suntem la fel de nebuni.
Zorii veneau reci; și speranța lui era ca răsăritul soarelui să pună capăt nebuniei din timpul nopții. Fiindcă lumina lentă se lungea peste pământ, Grayson se uită zăpăcit în jur. Se afla pe un deal și jos, la poale, se întindea orașul lui natal, Calypso, din Ohio.
Se holba în jos la el, necrezându-și ochilor și, pentru că arăta exact ca în realitate, începu să fugă spre el.
Era Calypso, dar așa cum fusese în vremea copilăriei. Se uită după propria casă. El însuși se afla acolo; cunoștea băiatul acela de zece ani oriunde s-ar fi aflat. Strigă la puștiul care-l privi și care apoi se întoarse și fugi în casă.
Grayson se întinse pe iarbă și-și acoperi ochii.
— Cineva — își spuse — ceva ia imagini din mintea mea și mă face să le văd.
Dacă voia să rămână în toate mințile și în viață trebuia să păstreze gândul acela.
Era a șasea zi de la plecarea lui Grayson. La bordul navei de salvare, John Hart se trezi și deschise ochii.
— Mi-e foame — spuse tare, nimănui anume.
Așteptă, nu știa de ce, apoi se ridică în șezut cu un aer obosit, se dădu jos din patul de campanie și se îndreptă spre bucătărie. După ce termină de mâncat, porni spre ușă cu gândul să iasă, dar se opri acolo privind îndelung scena pământească ce se desfășura în fața lui. Îl făcu să se simtă cumva, mai bine.
Brusc, sări pe pământ și se îndreptă spre cel mai apropiat deal. Se întuneca repede dar nu-i trecu prin minte să se întoarcă.
Curând, nava se pierdu, în urma lui, în noapte.
O prietenă din tinerețe ieși din negură venind spre el și-i vorbi. Avură o lungă convorbire. În final au decis să se căsătorească.
Ceremonia a fost oficiată de un pastor care sosise la volanul unei mașini și care găsise ambele familii reunite într-o casă frumoasă, la periferia orașului Pittsburgh. Prelatul era un bătrân pe care Hart îl cunoștea din copilărie.
Tânărul cuplu plecă să-și petreacă luna de miere la New York și la cascada Niagara, după care se îndreptă cu un aerotaxi spre California, pentru a-și stabili gospodăria. Pe neașteptate se aflau trei copii acolo, și aceștia stăpâneau o fermă de o sută de mii de hectare cu un milion de vite; și mai erau acolo cowboys îmbrăcați ca vedetele de cinema.
Pentru Grayson, civilizația din jur, care atinsese un nivel de mare dezvoltare și care fusese inițial o planetă pustie, avea trăsături de coșmar. Oamenii pe care-i întâlnea aveau o durată de viață mai mică de șaptezeci de ani. Copiii se nășteau la nouă luni și zece zile de la concepție.
Grayson îngropa șase generații ale familiei pe care o fondase. Apoi, într-o zi, în timp ce traversa bulevardul Broadway, din New York, îndârjirea, mersul și comportamentul unui bărbat care venea din direcție opusă îl făcu să se oprească.
— Henry — strigă el — Henry Malkins!
— Ei, să fiu… Bill Grayson!
Și-au strâns mâinile tăcuți, după primul salut emoționant. Malkins vorbi primul:
— E un bar după colț.
În mijlocul celei de-a doua înghițituri, apăru numele lui John Hart.
— O făptură în căutare de forță vitală i-a folosit mintea — spuse Grayson sec. Aparent nu are nici o expresie proprie. A încercat să se folosească și de mine. Aruncă o privire întrebătoare către Malkins.
Celălalt dădu din cap.
— Și de mine. Cred că noi am rezistat mai bine.
Malkins își șterse sudoarea de pe frunte și continuă:
— Bill, totul e ca într-un vis. Mă căsătoresc și divorțez la patruzeci de ani o dată. Mă căsătoresc cu o fată care pare de douăzeci de ani. În câteva decenii arată ca de cinci sute de ani.
— Crezi că totul se petrece în mintea noastră?
— Nu, nu — nimic din toate astea. Cred că toată această civilizație există — orice aș înțelege eu prin existență. Malkins gemu și continuă:
— Hai să nu intrăm în amănunte. Când citesc ceva din filosofia explicativă a vieții, mă simt pe margine de prăpastie. Numai de-am putea scăpa de Hart, într-un fel.
Grayson zâmbi sinistru.
— Deci nai aflat încă?
— Ce vrei să spui?
— Ai vreo armă asupra ta?
Tăcut, Malkins scoase un lansator de raze aciforme. Grayson îl luă, îl îndreptă spre tâmpla dreaptă și apăsă pe acul declanșator, în timp ce Malkins se repezi la el înnebunit; era prea târziu.
Fasciculul alb, subțire, păru că pătrunse în capul lui Grayson. Lăsă o gaură arsă, rotundă și neagră. Grayson, nevătămat, îndreptă țeava triunghiulară către însoțitorul său.
— Vrei s-o încerc pe tine? Întrebă jovial.
Prietenul mai în vârstă se înfioră și înșfacă arma, spunând:
— Dă-mi-o!
Se calmă pe loc și întrebă:
— Bill, ce ne facem? Am observat că nu îmbătrânesc.
— Cred că suntem ținuți în rezervă — răspunse Grayson.
Se ridică și-i întinse mâna, spunând:
— Ei bine, Henry, mi-a părut bine că te-am văzut. Hai să ne întâlnim aici, în flecare an, ca să schimbăm impresii.
— Dar…
Grayson zâmbi forțat și spuse:
— Fii tare, prietene! Nu înțelegi? E cea mai măreață realizare din univers. O să trăim veșnic. Noi suntem eventualii înlocuitori, dacă ceva merge prost.
— Dar cine sau ce face acest lucru?
— Întreabă-mă peste un milion de ani. Poate o să-ți răspund atunci.
Se întoarse și ieși din bar. Nu se mai uită înapoi.
SFÂRȘIT