Anonim-Falsificarea Sfintei Scripturi de catre Papa Ioan Paul Al II-lea

Anonim-Falsificarea Sfintei Scripturi de catre Papa Ioan Paul I-lea

Papa a omis acele versete care ii acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.

Sfânta Biblie.

Un analist avizat și sincer, aparținând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia și politica pe care o desfășoară papa de la Vatican și biserica Romei. Anume ca, mai ales după Conciliul Vatican I, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogățitoarea Tradiției Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire ca romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic și cultural; în plus, cu câteva excepții care își vor găsi cât de curând o rezolvare facila, esența teologiei lor și scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceasta teorie a așa numitelor “biserici-surori” este bazata pe recunoașterea de către teologii ecumeniști a succesiunii apostolice, a tainelor și a existentei harului mântuitor și sfințitor în biserica Romei, daca nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mica decât în Biserica Ortodoxa. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiție a Bisericii Ortodoxe dar și a faptelor concrete promovate de politica de dominație universala a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă sa o acrediteze teologii ecumeniști; aceștia nu își găsesc nici o susținere în Tradiția Bisericii Ortodoxe și nici în Sfânta Scriptura. Sfinții Părinți ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificațiilor” (anume ca diversele confesiuni creștine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) și nici nu au pomenit de recunoașterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolica presupune înainte de toate succesiunea în adevăr și nu doar o succesiune formala, istorica, a unei înlănțuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoașterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatica și canonica grosolana daca ea se face fara ca o anume grupare eterodoxa sa revină la Ortodoxie.

Papa Ioan Paul al I-lea.

Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al sau consacrat tocmai succesiunii apostolice:

Este greu sa se găsească în scrierile Sfinților Părinți ceva care sa infirme (.) paralelismul intre succesiunea apostolica sacramentala și aceea în credința a episcopatului sau mai bine zis a preoției în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credința, adică prin ruperea succesiunii în credință, este exprimata și în hotărârile canonice ale Bisericii și anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7. I Ec; 95 Trulan, etc. Care prevăd rebotezarea ereticilor și hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi “.

De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentala fara una de credință? A admite așa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia ca Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfințitor, prin puterea preoției sa se întărească și sa se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi insa cu neputință sa se conceapă ca harul preoției ar avea și destinația de a servi și minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul și ca Mântuitorul ar îngădui sa fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident ca harul preoției nu poate fi folosit împotriva credinței sau în slujba necredinței. De aceea harul preoției nu poate sa existe la eretici, caci prezenta harului la aceștia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfințirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentala nu poate exista fara succesiunea în credința “.

Cu puterea argumentației bazate pe cuvântul Sfinților Părinți ai Ortodoxiei și pe deciziile Sinoadelor ecumenice și Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arata fara putință de tăgadă ca: “Biserica Ortodoxa nu este îndreptățită sa admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creștine și deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât daca, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere sa fie primiti în Ortodoxie.” (” Succesiunea apostolica”, Preot Prof. Liviu Stan, revista “Studii Teologice” nr.5-6/195).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenție declarațiile și manifestările papei, episcopilor și preoților romano-catolicilor, ca acești eretici promovează nu numai inovații periculoase în așa-zisa lor “Liturghie” dar și adopta inițiative demne de a genera un râs general.

În spatele declarațiilor lor prietenești se regăsesc aceleași ambiții politice lumești ca și în trecut. De aceea, în ciuda declarațiilor lor de iubire fata de Tradiția Ortodoxa (ca în bulele papale “Terțio Milenio Adveniente” și “Orientale Lumen “), trecerea la dreapta credință a acelora care se declara cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Multi din studenții teologi români studiază la Universități apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche și binecunoscuta din istorie. Spre exemplu, daca ne aplecam asupra istoriei uniatismului românesc, dar și asupra acestui fenomen al uniației din alte tari. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord daca un student ortodox ce învața într-o universitate apuseana le-ar cere, spre exemplu, sa treacă la romano-catolicism. Ei insa spera ca acel student, odată întors în tara sa, mult mai lax și mai tolerant în ceea ce privește acrivia dogmelor și canoanelor ortodoxe, sa accepte la momentul potrivit actul uniației cu Roma ca pe ceva ușor de înfăptuit și ca pe o normalitate.

Asa s-a întâmplat și în veacul XVI, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698 – 1701); acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba și a izbutit sa câștige prin importante sume de bani bunăvoința guvernatorului Transilvaniei și a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Tara Româneasca, pentru ca sa primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare ca la București se cunoșteau intențiile catolicilor de a atrage pe români și ca noul candidat – tânăr și fara multa învățătura -nu prezenta prea multa încredere. De aceea a fost ținut la București vreo patru luni, pentru a i se completa învățătura și a fi întărit în Ortodoxie. Desigur ca influenta dogmatica eterodoxa primita anterior, relativismul sau dogmatic și slăbiciunea sa personala au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

Vatican.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a ușura existenta credincioșilor noii Biserici unite și de a avea reprezentare politica, s-au prăbușit. În plus, în documentul de unire semnat de preoții ortodocși la 7 octombrie 1698 se stipula ca românii aparținând Bisericii Unite cu Roma își vor pastra neatinse sărbătorile, calendarul și Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar sa facă ascultare de papa. Noua Biserica Unita cu Roma a obținut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 169 și martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obținute pe hârtie nu s-a transpus în practica. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale și multa vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVI-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie și cler pentru avantaje materiale și drepturi sociale, primând fata de păstrarea credinței, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericești ale uniților au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel inca o data ca puritatea credinței și apărarea ei sunt mult mai importante decât obținerea unor avantaje lumești, fiind ele chiar și drepturi sociale și politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ura, sânge și dezbinare intre cei care au rămas fideli credinței strămoșești și cei care au aderat la biserica unita. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultați de către Roma; sa ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie și dispreț în Italia, cerșind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserica unita.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri și biserici ortodoxe care refuzau sa renunțe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele “creștine” folosite de catolici pentru a-și extinde dominația geografica pe orizontala. Ca sa nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor nații: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciați în 1204 și slăbirea iremediabila a puterii militare a Bizanțului confruntat cu amenințarea turceasca – în aceasta cruciada, a IV-a, armatele apusene au profanat și distrus biserici și catedrale, au jefuit și înstrăinat odoare și multe sfinte moaște din locașurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XI, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar și papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Și care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare insa imediat și întrebarea fireasca: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii și frații Ortodoxiei, când ei și acum încurajează și-și întăresc prozelitismul în tarile ortodoxe ale Europei răsăritene? Sa ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “sa constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare “. Se găsesc de asemenea în Roma și alte institute făcute pentru a susține o intensa propaganda catolica în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), “Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii și publicații). Din 1921 funcționează la Roma un institut special pentru ruși, numit “Russicum “și în 1937 la Roma s-a desfășurat primul “Congres International pentru Orientul Creștin”.

Atitudini scandaloase ale ierarhilor și teologilor romano-catolici.

Atitudinile ierarhilor și teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în “The Washington Post “, vineri, 25 Octombrie, 196, pag. Al-A14, Academia Științifică Pontificala dădea publicității un document oficial privind tema principala a acelei întâlniri: originile și evoluția vieții pe pământ! Menționăm ca raportul anual al acestei Academii reunește savanți renumiți din întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureați ai Premiilor Nobel. Și iată declarația aparținând papei Ioan Paul al I-lea, declarație publicata în numărul mai sus amintit din “The Washington Post”:

Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoștințele științei moderne ne fac sa concluzionam ca teoria evoluționistă este mai mult decât o ipoteza. Rezultatele cercetărilor științifice, nu raționate sau induse, ci întreprinse separat de savanți, constituie ele insele un argument major în favoarea acestei teorii “. David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Știință și Valori Umane din cadrul Conferinței Episcopilor Catolici, a spus cu aceasta ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica și-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea ca ești liber sa accepți evoluția sau orice forma de creaționism. Astăzi Biserica declara ca vom accepta evoluția care, în orice caz, exista, de facto. Cine se mai îndoiește astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluției? Eu cred ca nimeni. “

Iată așadar cum declarațiile papei și ale oficialilor catolici neaga întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca și pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face sa ne întrebăm cum este posibil sa consideram biserica romano-catolică drept biserica “sora” și sa ne numim cu mândrie “frați în credință” cu partizanii lui Darwin? Și ceea ce este cu mult mai scandalos, este ca declarația papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis” – scrisoarea enciclica data de papa Pius XI în 1950. În acea enciclica, papa Pius concluziona ca teoria evoluționistă reprezintă o serioasa ipoteza. Iată așadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creste generație cu generație.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al I-lea, a fost atunci când a omis acele versete care ii acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Multi își amintesc poate de discuțiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franța, a fost adus în fata justiției de către o organizație anti-defaimare evreiasca asociata cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ura de rasa, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O “personalitate de marca” a conciliului Vatican I a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienta de papa Ioan VI; după aceasta întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat sa studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urma de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schema de reconciliere a religiei creștine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele sau adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în același timp, Dr. Nahum Goldmann, seful Conferinței Internaționale a Organizațiilor Evreiești, împreună cu alti reprezentanți ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei sa se renunțe la acele versete despre patimile Mântuitorului și despre răstignire, el spunând: “cei patru evangheliști au fost niște scornitori și calomniatori ai poporului evreu, fara sa aibă vreun motiv real. Nici părinții bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otrava, vinovați de genocid” (in “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme”).

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican I ca de acum se va propovădui în lume un creștinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil și amiabil; prieten al vieții, al omului și chiar al lucrurilor lumești. Un creștinism indulgent, deschis, liber, descătușat de rigiditatea Evului Mediu și eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii și obiceiurile lor” (in “Catholic Family News”). Contribuția lui Augustin Bea la recunoașterea – adoptata de Conciliul Vatican I – a faptului ca evreii nu sunt vinovați de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciata de revista evreiasca “The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul sau din ianuarie 196, apărut după Conciliul I Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea și de asemenea lui Jules Isaac, drept inițiatori ai acelor decizii luate de Conciliul I Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vina privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în așa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică: 1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astăzi “o misiune universala în lumea întreagă”.

3. Și Biserica creștină trebuie sa urmeze “același plan universal al mântuirii”.

4. Atenția comuna, atât iudeilor, cât și creștinilor, este îndreptată către o aceeași era mesianica.

Mai mult decât aceasta aventura teologica a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declarație a cardinalului Etchegaray despre relațiile dintre Biserica creștină și iudei: “aceste relații privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci și în aspectele ei interne, cum ar fi însăși definiția Bisericii “. Același cardinal vede relațiile dintre mozaicism și Biserica creștină ca “o asidua competiție intre cei care inca il așteaptă pe viitorul Mesia și cei care așteaptă a doua venire a Lui”.

După aceste scandaloase considerații ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebam daca aceștia mai pot fi oare numiți creștini; întreaga imnografie ortodoxa și în special cantările Postului Mare se refera la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea și Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fara acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc și Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.

Vechiul Testament are desigur importanta lui covârșitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeții Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul și despre Împărăția Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos-mai strălucitor și mai plin de slava decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creștinii ortodocși, pe când iudeii inca Il mai așteaptă; orbirea și învârtoșarea inimilor lor rămân și astăzi aceleași ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persista și azi ca atunci când Mântuitorul ii Învinuia pe cărturari și pe farisei ca înțeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înțeleg semnele plinirii vremii. Însuși Mântuitorul Hristos a spus ca El nu a venit sa strice Legea, ci sa o plinească. Cu aceeași semnificație este și următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirma credința Bisericii Ortodoxe ca păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament și totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, așa cum fac iudeii, reprezintă o veșnică osânda pentru iudei: “O, adunătura vicleana și desfrânata (adică sinagoga). de ce tii Legământul daca nu ești moștenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, daca nu ai primit pe Fiul? “(stihira I pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al I-lea a fost influențat de duhul filosofilor necreștini moderniști: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner și de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declarațiile caracteristice ale papei Ioan Paul al I-lea: “Este nevoie sa separam creștinismul de forma lui europeana. Popoarele cu o cultura străveche au dificultăți în a accepta creștinismul, întrucât aceasta religie le este prezentata în formulele ei europene. Înțelegem ca se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creștine “. Teologul ortodox, va vedea, fara îndoială, în aceasta declarație a papei, greșeala tipica a catolicilor privind concepția despre mântuire, despre Tradiție și despre adevărul mântuitor, anume: ca toate acestea sunt numai o chestiune de moștenire culturala.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început insa cu Conciliul Vatican I. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseana. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserica în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxa, Una Sfânta, Soborniceasca și Apostolica.

Și ce înțeleg romano-catolicii practic prin aceasta “adaptare culturala” a vieții Bisericii?

În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al I-lea, a declarat ca atât musulmanii cât și creștinii sunt supușii aceluiași Dumnezeu, utilizând fiecare “cărțile noastre sfinte corespunzătoare”. Astfel, papa pare sa fi uitat ca în una din aceste “cărți sfinte” – în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 1 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul și femeia ne-musulmani și treimea.” (Articolul1) și inca: “Cine crede în treime, este spurcat precum urina și fecalele.” (Articolul2).

În august 1985, vizitând Marocul, același papa a afirmat despre credința noastră ca este comuna atât creștinilor cât și musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta” religia creștină la obiceiurile și tradițiile culturale este foarte fructuoasa în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fosta capela dominicana. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserica din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o alta moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o alta moschee s-a deschis la Roma.

Religiile păgâne asiatice par sa beneficieze de aceeași bunăvoință papala. Putem menționa următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanților budiști și șintoiști care au fost primiti de papa la Tokio în 1981. Laudele aduse libertății religioase și acelor religii care adora natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în fata sefului spiritual budist). În India, papa și-a scos pantofii pentru a așeza o ghirlanda de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu aceasta ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcina pe care Biserica trebuie sa o cultive, pentru a-și rămâne fidela ei înșiși.” și mai mult: “Hindușii, budiștii și creștinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om și în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranta, persecuțiile “. Putem cu ușurință sa ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creștinii și păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeași divinitate.

În Europa, acțiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacrați” 10 francezi drept “lama” și într-un timp scurt au fost consacrați alti 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franța s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viața a unui lama tibetan și menționează ca multi lama au sosit în Franta de la Darjeeling, India. Unul dintre ei și-a deschis în Franța în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 10 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franța și unele dintre statui au peste 7 metri în înălțime. Acești călugări tibetani trăiesc aparent din donații, insa cum au reușit ei atunci sa ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Erezia ecumenista.

Este bineștiut ca din trupul stricat al unei credințe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi ușor de înțeles următoarele fapte uimitoare și scandaloase, nu mai putin condamnabile decât faptele istorice despre opulenta, erorile și atitudinea departe de smerenia creștină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican I, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericești în biserica romano-catolică: “totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enorma și e dificil de prevăzut cum se va sfârși “. Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanți. Preoții se legănau în timp ce mulțimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala și Kikongo, acompaniați de chitare, acordeoane și tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papa la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coșulețe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuși și-a așezat pe cap faimoasa podoaba “Masai”, de 40 centimetri înălțime, ornata cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” rosie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece și dansuri tradiționale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când își ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Doua luni mai târziu, Reuniunea Națională Liturgica a Episcopilor din Volta Superioara, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de așa-numite elemente creștine din dansuri tradiționale, bătăi ritmice din palme, strigate de femei, bătaia ritmica a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbați și femei, trebuie sa salute Crucea.

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua – Noua Guinee. Cu aceasta ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcați și purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pana înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima data m-am rugat împreună cu cei care cred în animism”. De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creștine. Astfel, papa însoțit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat sa invoce puterea magica a apei și a morților. Papa a executat toate mișcările și gesturile rituale, folosind faina și apa și împrăștiindu-le pe pământ în mai multe direcții. După aceea, el însuși s-a plecat la pământ.

E important sa amintim ca ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere inca de la Chicago (1893) și Paris (190). Masoneria a propus sa se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universala, acceptata de popoare de toate culturile și tradițiile “, așa cum Loja Marelui Orient a declarat inca de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al I-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanții marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia și nu au spus nimic. Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacția masonilor, care și-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F. M. Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocși, protestanți, evrei, musulmani, hinduși, budiști, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii”.

Relațiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri și sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea “Subminarea Bisericii Catolice”, ca în acest secol multi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seama de reviste faimoase (” The Wonderer” sau “The National Review “). Mary Ball afirma ca papa Ioan al XI-lea era inițiat în francmasonerie și ca a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat ca papa Ioan al XI-lea și de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican I inițiativa de a anula interdicția credincioșilor catolici de a putea fi și masoni), a fost în aceeași loja cu Carlos Vasquez, după cum declara chiar acesta din urma. În “CDL Report” din mai 195, găsim următoarea mențiune: “Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalți reprezentanți ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei și aparțin Ritului Scoțian “.

Romano-catolicii nu au refuzat niciodată sa facă compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-și menține și extinde supremația.

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu ușurință daca luam în considerare mai înainte de toate ca romano-catolicii nu au refuzat niciodată sa facă compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-și menține și extinde supremația. Confesiunea romano-catolică, bazata pe un sistem doctrinar complet strain de învățătura apostolica a Bisericii Ortodoxe, a luptat sa supraviețuiască prin filosofia sa umanista și antropocentrica. Astfel, nici harul și nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtășite credincioșilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectata de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explica rolul major acordat omului (papei) pentru a susține și justifica credința lor falimentara și nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul și celelalte metode folosite pentru a-și câștiga cât mai multi credincioși, ne fac astăzi sa privim cu multa circumspecție la declarațiile de iubire și respect pe care aceștia le fac cu insistenta fata de creștinismul Ortodox din România.

SFÂRȘIT